Lăsați copiii să renunțe, să-și tragă sufletul și să observe. Vor face astfel loc pasiunii și împlinirii
– Să nu renunți, să nu renunți, să nu renunți niciodată!
– Ești puternic, vei învinge!
– Nu te lăsa! Luptă!
Se aud mii de voci motivaționale ieșind prin toții porii comunicării secolului 21.
Și totuși cred că a renunța conștient pentru a lăsa locul pasiunii, uneori descoperită mai târziu, e mai inteligent decât a lupta pentru satisfacția de moment a altora.
Să fie vreo 2 ani de când și-a dorit Beti să meargă la balet. Iar eu, ca toate mamele care ar fi mutat munții din loc pentru fericirea copilului ei s-a apucat să caute sală de balet. În plus, când ai doi copii, iar cel mare face deja un sport de câțiva ani, te mustră conștiința să nu-l înscrii și pe al doilea, și nu știu cât e de el, dar mai ales cât e de conștiința părintească. Să nu aibă unul mai mult ca celălalt. Să nu existe diferențe.
Așa că, primele săli la care am sunat au fost cele cu recomandare, doar că aveau toate aceeași problemă: erau prea departe. Apoi, am luat următoarele de pe internet din zona noastră, am sunat și-am mers la prima oră de prezentare. La una am ajuns după ce începuse ora pentru că m-am învârtit 20 de minute ca să găsesc un loc de parcare. Iar singurul loc liber a fost în parcarea unei clinici, deci parțial legal, ca să zic așa. N-aș fi putut face asta în toate zilele de balet, asta era sigur. La fiecare 20 de minute de învârtit după un loc liber, 15 neuroni mi-ar fi murit de stres.
Cum spuneam, am ajuns cu întârziere, Beti n-a vrut să intre decât cu mine, iar eu am stat toată ora sprijinită între un geam și-o bilă mare, din aceea gonflabilă, de-am făcut mușchi la fund cât n-am făcut în 10 ore de interval la sală.
A doua oară n-a mai vrut. Nici nu știam dacă să râd sau să plâng. Am trecut peste, și-am mers la următoarea sală, în cartier la noi. Ce eliberare! Loc de parcare lângă un bloc gata să cadă dar cu vreo 2 Audi la intrare, străzi cu tomberoane luate de vânt, o cămăruță mică pe un colț de drum, dar cine se mai uită când fericirea copilului e la 5 minute distanță de casă.
N-a fost bine nici aici. Bănuiesc că în spatele:
– Nu mai vreau să merg! stătea doamna profesoară cu care nu avusese chimie sau pur și simplu nu îi era ei de balet pe vremea aia. Mie, din contră, mi se părea că ce făcea acolo, o combinație între dans și gimnastică era chiar mai potrivit pentru ea, decât baletul.
Dar cine-s eu să decid pentru copil?
După vreo 3 ședințe a renunțat și aici.
Eu am depus armele în fața baletului, Beti s-a conformat că a văzut că n-avem alte opțiuni.
A trecut anul, am găsit altă sală cu loc de parcare asigurat, că era la mall, cu aparat de cafea, dar extrem de aglomerat dar cum spuneam, te mai uiți la detalii când fericirea copilului e în joc? Sau (poate) conștiința ta? Că sunt legate de un fir atât de fin de nu mai știi cine ia decizia: împlinirea lui sau liniștea ta?
Cu chiu cu vai am depășit momentul acomodării. Că nu voia să rămână fără noi în sală, nici acasă nu voia, nici la balet nu intra, dar am sunat după artileria grea, soțul, care a venit cu calmul lui specific de a pune pe fugă și-o broască țestoasă și ce i-a zis, ce i-a făcut, c-a intrat Beti bine mersi în sală, singură. Iar de atunci citire a început goana să ajung la timp, împărțirea între fotbalul lui frate-su și baletul ei, că ambele-s la aceleași ore, în locații diferite, iar după câteva luni, nu știu unde ajunsese fericirea ei, dar conștiința mea abia mai putea să respire.
Plus costul pe măsură: costum de balet roz cu cipici, unde numai cipicii-s 70 lei, costum de spectacol 170 lei plus toate taxele lunare și de concurs. Și abia fusese vreo 2 luni jumate. Dar cine-a spus că e simplu să fii balerină?
Noi am înghițit în sec. Păi te pui cu fericirea copilului? Sau cu conștiința ta?
Înainte de încheierea anului, părinții au fost invitați să participe la o oră deschisă ca să vedem progresul balerinelor. Beti mega încântată, eu după 5 minute abia îmi țineam ochii deschiși ca să nu adorm pe o melodie unde și cel mai crizat bebeluș ar fi adormit ca un îngeraș.
Nu era ca în filmul ăla, Balerina, unde fetele dansează, sar, băieții vorbesc în semi rusă și toată lumea râde. Nu! Cred că bucata aia se petrece undeva peste mulți ani de muncă asiduă și exercițiu constant. După ce ai mișcat din încheietură de un bilion de ori înmulțit cu 100 și nu te-ai plictisit. După ce ai exersat mișcarea gâtului ca o prințesă de alte bilioane de ori și o repeți și-n magazin când copilul urlă după al cincilea ou cu ciocolată. Când miști din mâini ca o adiere de vânt chiar și-atunci când amesteci în tocănița de mazăre și cartofi.
În schimb, pe Beti o văd tăind porcul de Crăciun ca să analizeze intestinele și ficatul în timp ce eu leșin că mi se face rău privind.
– Mami, ce e ăsta?
– Intestinul gros.
– Și ce face?
– Pe acolo trec resturile de mâncare.
– Și ce-a mâncat porcul ca să aibă resturi de mâncare?
– Porumb.
– Adică popcorn?
Niet, balet.
Dar am tăcut. N-am scos o vorbă, că ea a făcut frumos pirueta, coșulețul și mersul pe vârfuri. După atâta alergat și stres doar nu eram nebună s-o descurajez.
– Mami, știi, îmi spune ea plăpând, m-am gândit să nu mai merg la balet. Te superi?
– Nu, iubirea mea, cum să mă supăr?
Aș chiui de fericire, dar nu e frumos!
– Dar de ce nu mai vrei?
– Mi se pare ora prea lungă…..
– Să știi că și mie mi s-a părut cam lungă. Ai vrea să încerci alt sport?
– Mă mai gândesc. Acum, vreau numai înot și să stau mai mult acasă, să mă joc cu tine.
Care bani, care conștiință, când mai presus de toate ar trebui să fie fericirea lor și liniștea noastră.
