Fericirea la 3 camere, fără garaj

Luna trecută, seara acasă, eu găteam în bucătărie, soțul meu se uita la filmele lui cu bărci. Mi-a trebuit o privire să explodez. Atât de absent, de indiferent, eu muncesc, el se relaxează. Nu e corect! Și ne-am certat, i-am reproșat, el a tăcut. Și iar m-am enervat!

Acum două seri, povestea s-a repetat. În casa în care ne-am mutat, el se uită la bărci dar e atât de aproape de mine încât simt că mă privește, mă iubește din priviri și dacă mi s-ar întâmpla cevă ar fi lângă mine într-o secundă. Copiii sunt cu el, le povestește despre lumea largă, oceane și insule.

Atunci m-a lovit asteroidul! Care-i diferența? Uriașă și de distanță. Când ești la 1km distanță, pierdut în filme, când nici nu-ți vezi nevasta la ochi din cauza peretului ce obturează privirea e ca și cum ești singur în viața ta.

Când distanța se calculează în brațe întinse și e suficient să îți ridici privirea să-l vezi pe celălalt viața e despre înpreună, atenție, conectare și iubire.

*******

Pentru prima dată după 15 ani mă așez pe un fotoliu, la mine acasă, îmi întind picioarele pe canapea, laptopul îmi stă în brațe, iar cafeaua aburindă mă așteaptă pe masă.

Ce împlinire! Cum oare să-i spun? Că mă simt ca ACASĂ?

Am căutat o viață acest acasă. Nu acasă la ai mei, nu acasă la soră-mea, nu acasă la el sau la noi, nu prima noastră casă cumpărată, ci ACASĂ, ACASĂ unde te simți BINE! Unde îți vine să zâmbești mereu, unde faci lucrurile cu drag chiar și pe cele mai obositoare și de care nu ai chef, unde-ți îmbrățișezi soțul chiar dacă te-a enervat seara trecută, unde copiii strigă:

– Mami, sunt fericită!

– De ce, iubirea mea?

– Așa mă simt eu azi…..

Da, chiar, și eu sunt fericită!

Casa visurilor noastre

Aș minți să vă spun că nu mă dor discuțiile legate de case, casă și acasă. Conștient, sunt bine. Emoțional, am încercat să îngrop toate amintirile, toate, până la ultima firimitură care ar fi putut să mă zguduie din nou.

M-am născut într-un apartament pe care nu mi-l amintesc deloc pentru că pe la 2 ani ne-am mutat într-o casă, într-un cartier lângă Bacău. De acolo încep toate amintirile mele din copilărie, legate de un păr bogat, chiar pe dreapta, la intrarea în curte, de o vie mare cu struguri negri, cu mama tânără, frumoasă într-o rochie movulie, cu tata tânăr și frumos, înalt și cu cravată, cu soră-mea care nu voia să se joace cu mine, cu un vecin Andrei din partea dreaptă a casei și cu Ramona, vecina de peste drum. Apoi, cu un proces pentru că tata nu avea acte pe casă, un proces lung și dureros, care aducea certuri, discuții și temeri că rămânem pe străzi.

Iar într-o zi, am și rămas. Iar totul s-a făcut praf. Părul și via și mama frumoasă și tata calm. Și Andrei și Ramona. Și toată copilăria noastră.

Aveam 6 ani.

Într-o mare de durere, cu un pat și o masă, ne-am mutat toți 4 într-o cameră, într-un cămin de nefamiliști cu baie comună pe hol.

Mama ne făcea mâncare la reșou și baie la lighean, tata s-a pierdut cu totul, iar noi, copiii, am făcut ce-am știut mai bine. Am mers la școală, ne-am întărit și ne-am camuflat durerea.

Mama visa la un apartament fără tomberon în spate. Eu visam să fug oriunde numai să nu mai văd limacși ieșind din pereți.

La aproape 2 ani după, a venit revoluția, iar mama a reușit să ia în chirie apartamentul nostru de astăzi, fără tomberon în spate și fără limacși.

De atunci și până acum am mai schimbat 3 case

Când a auzit mama că iar ne mutăm a luat-o cu palpitații.

Eu sunt imună la mutări. Copilul de 6 ani care și-a înghițit durerea, teama și frustrarea s-a obișnuit să ia fiecare schimbare așa cum vine, cu bine și cu rău, cu neprevăzut și cu limacși, cu baie pe hol sau dressing cu multe dulapuri.

M-am obișnuit dar n-a fost un proces natural. Am fost forțată să-l asimilez, să mă obișnuiesc, să-mi creez într-un mediu ostil propriul stil de viață ca să supraviețuiesc. E de apreciat, dar nu e sănătos.

Am schimbat încă 3 case și nici una nu m-a făcut fericită. Ultima din care am plecat a fost de departe casa care mi-a plăcut cel mai mult și pe care am urât-o cel mai mult. Mare, spațioasă, cu zeci de geamuri luminoase, cu cartier închis și cu portar, vecini vedete și standard ridicat.

Cu o mașină de spălat care nu spăla bine, cu o centrală care s-a stricat, cu un gazon care necesita extrem de mult timp și energie, cu un un dressing frumos dar fără lumină naturală, cu camere mari și friguroase, oricât de mult ar fi venit factura la gaz.

Casa visurilor tuturora, dar mai puțin a mea.

După 4 ani și un frig constant în oase, am plecat la drum să ne mutăm, căutând un apartament cu Mega Image la parter.

Râdeți voi, râdeți, dar pe cuvânt că nu mai îmi doream decât ceva mic, în care să stăm cu toții și să ne cuprindem dintr-o privire.

Dar n-am găsit ce ne trebuia așa că ne-am dus și mai departe de oraș, mai aproape de școala copiilor, la o casă mai mică, călduroasă, făcută de o familie pe care n-o cunosc dar parcă aș ști-o de o viață.

Nu am dressing, ci un dulap unde jumătate din haine sunt împăturite. Nu am ferestre mari, dar pe astea pe care le am intră cel mai prietenos soare posibil. Am o mașină de spălat care scoate pete, iar copiii au camere mici, cu paturi moi și rafturile cu cărți aproape.

Nu am garaj, dimineața îmi decongelez mașina 15 minute ca să pot pleca, dar copiilor li se pare super distractiv să mă ajute cu racleta. Nu am cartier închis, de fapt, asta e cea mai mare pierdere, că nu mai am comunitatea de vecine, în schimb, avem câini comunitari pe care îi iubim și îi îndrăgim.

Și mai presus de orice, de orice, ne avem pe noi, mai apropiați, ne simțim unul pe celălalt mai bine și ne împiedicăm mai mult unul de celălalt. Ne sărutăm mai des, ne îmbrățișăm mai mult, ne regăsim mereu, împreună!

Sursa foto