Am privit moartea în ochi și mi-a spus: vii și mâine?
Doamne, ce zi am avut!
Am nevoie să v-o povestesc, așa cum simt să-i spun celui mai drag că-l iubesc!
De când am intrat în această etapă de rescriere a programului de funcționare, am cunoscut câteva persoane cu care am rămas în contact. E un tip de relație pe care numai cine trece printr-un proces profund de dezvoltare personală îl poate înțelege.
Nu te vezi în fiecare zi cu acel om, nu ieși la cafea, dar știi că e acolo când ai nevoie. E o relație foarte profundă de suflet.
Una dintre aceste persoane trece prin momente tare grele și tot mi-a scris și astă vară când eram în Portugalia să mă duc la ea să mâncăm pizza de la mine împreună, apoi, mai spre finalul ei vacanței, dar eu am fost plecată în Bulgaria, iar apoi a început școala, și i-am tot promis că mă duc să o văd la clinică și că îi aduc pizza și că mâncăm împreună cu fetele care o îngrijesc.
O să vă spun tare sincer, că teama de moarte m-a speriat enorm. De-a lungul vieții mele nu am văzut oameni dragi mie murind. Eu am fost cea mică, bunicii au murit tineri, nu știu cum e să vezi moartea în față.
Sau poate că nu știu cum să fac pace cu ea că mi-a luat bunicii prea devreme și nu m-am bucurat de iubirea lor.
Mă refer la moartea fizică, probabil de aia sunt și atât de disperată să salvez emoțional pe toată lumea, dintr-o teamă de a nu-i vedea murind fizic, dispărând înainte de timp. Căutând mereu iubirea.
Săptămâna trecută mi-am spus:
– Dina, când mergi să o vizitezi?
Iar Dumnezeu mi-a răspuns sever:
– Te duci miercuri!
Azi a fost miercuri. Am plecat de dimineață să rezolv problema cu centrala la casa mea, casă, v-am spus, închiriată unei asociații care se ocupă de copii defavorizați. Aveam un gând să renunț la contractul cu ei, din diverse motive obiective. Cât am stat acolo, o fată de 14 ani nu și-a luat brațele din jurul meu. Mi-a povestit că e în clasa a V-a, că are probleme, că nu știe să citească dar că e tare fericită să mă cunoască.
Iar eu îmi spuneam singură în cap:
– Doamne, am înțeles că au nevoie de mine, nu renunț la contract.
La întoarcere, mă sună Monica să vorbim despre petrecerea de mâine. Și cum mă îndreptam spre ieșirea din București, spre casă, simt să trag de volan și intru în oraș. Mă opresc în primul loc posibil de pe stradă și-i spun:
– Trebuie să închid, te sun eu imediat, am o urgență.
Și am rămas, așa, efectiv uitându-mă tâmp aiurea, fără să știu ce naiba caut acolo.
– De ce m-ai adus, Doamne, aici? l-am întrebat.
Nici un răspuns.
Sun o prietenă care stă în zonă să o chem la cafea, că zic: o fi ea care mă caută inconștient.
Stabilim greu să ne vedem, ea îmi dă o locație, eu nu găsesc loc de parcare, mă chinuie strada, nu pot să întorc, numai lucruri care nu mi se legau. Eram deja obosită.
Moment când primesc un mesaj că prietena mea e pe ultima sută de metri.
Azi e miercuri, îmi sună brusc în cap! Miercuri!
Anulez întâlnirea la cafea, fac comandă la pizza, mi se spune că nu poate mânca și să nu mă stresez, dar eu știu că am nevoie să fac asta, azi, miercuri. Pentru ea. Pentru noi. Pentru mine.
Și plec spre ea, unde este internată, cu pizzele și clătitele cu ciocolată după mine, iau și o altă prietenă din drum, mergem amândouă.
Intră ea, prima. Doctorița nu prea e amabilă, zice că o obosim, iar eu renunț: îmi zic că îi este prea rău, că oricum nu ne știm chiar așa bine, că nu mănâncă și na, important e că am ajuns.
Și totuși, la final, înainte să plec, ceva îmi spune să intru, să o văd.
Doctorița e în pauză, iar infirmierele nu au nici o problemă să intru în salon.
Drumul mi-e luminat.
O găsesc cu ochii închiși. Respira lin. Dar eu m-am speriat groaznic.
Momentul că acum e, și într-o secundă nu mai e. Moartea. Am mirosit-o pentru prima dată, atât de vie.
Am stat neclintită, gata să fug în orice secundă.
Cred că nici nu mai respiram.
Dar am rămas acolo. Ca o statuie, uitându-mă la ea.
Ce e dincolo de frică? m-am întrebat.
Și a deschis ochii.
– Dina, mi-a spus ea, plec la mama!
Ne naștem dintr-o mamă, creștem lângă mama, ne desprindem de mama, ca apoi, să ne întoarcem iar la mama.
M-a luat de mână, avea mâini mici de copil și suflet mare, împăcat. 40 și puțin de ani.
– O să mor, Dina. Mă dor toate oasele. Vreau să mor. Poate acolo, la mama, o să am oasele departe de mine.
Corpul fizic care nu mai poate duce durerea. Emoționalul e cel care rămâne mereu. Inima pură, sabotată mereu de minte. Mama, tata, străbunii, de acolo vine totul, acolo trebuie să rezolvăm totul.
A mâncat și pizza și clătite. Îmi amintesc că și Ralucăi, înainte să se întâlnească cu mama ei, tot mâncare i-am trimis, Pastel de nata. O fi și asta vreun semn?
– Vii și mâine? m-a întrebat.
– Vin dacă o să se poată.
Dar eu nu cred că ne vom mai întâlni fizic pe lumea asta.
Însă relația noastră rămâne la nivel de suflet una extrem de prețioasă pentru mine.
Cea mai prețioasă.
Pentru că în ultimii 2 ani, de când sunt în proces, nu de puține ori m-am întrebat: oare poate fi ceva mai greu decât atât?
Da, să accepți că mori tânăr. Când ai o viață întreagă în față și nu te mai poți bucura de ea. Când ești în fața morții și realizezi că drumul nu mai are decât un singur sens. Și nu mai poți da înapoi.
În fața morții nu mai ai nici o alegere.
În fața vieții îți poți rescrie oricând povestea.
Iar ea a venit să mă învețe pe mine cu prețul vieții ei, prețul vieții mele.
Să-mi ascult intuiția, să am încredere în mine, în proces și în viață, să accept că uneori nu poți salva pe toată lumea și e nevoie să “let go” și să fiu recunoscătoare pentru absolut fiecare secundă în care respir.
Că moartea e parte din noi, o trecere și o alegere personală.
Și să dau mai departe, lecția cea mai de preț:
Azi e despre azi.
Nu vă irosiți zilele de azi!
Înconjurați-vă de oameni care vă iubesc cu adevărat, care vă prețuiesc și care în cele mai grele momente vă sunt alături.
În rest, aveți de toate să fiți bine și azi!
