Abia așteptăm să treacă timpul să ne iasă lucrurile ca apoi să ne plângem că nu avem timp să ne bucurăm de ele
Da, trăim în secolul vitezei, azi avem un telefon de ultimă generație, peste un an apare altul și mai sofisticat, azi mi-am cumpărat ultimul model de mașină, la anul deja e vechi. Putem merge astăzi oriunde ne poartă gândul, iar lumea înstărită își poate cumpăra deja pământ pe Lună. Timpul curge diferit ca acum zeci de ani, când eram copii și ne juca în fața blocului până se înnopta afară. Azi, copiii noștri aleargă în tandem cu noi ba să se ridice în două picioare mai repede, ba să facă pipi la oliță, ba să citească înaintea tuturora, ba la tenis, ba la fotbal, ba la înot.
Suntem duși de val, cu o viteză năucitoare și uităm că oamenii au nevoie de timp să se nască, să crească, să iubească, să trăiască.
Abia așteptăm să treacă timpul să ne iasă lucrurile ca apoi să ne plângem că nu avem timp să ne bucurăm de ele
Vedeți paradoxul? Alergăm după timp dar n-avem timp niciodată să ne oprim.
Abia așteptăm să terminăm școala, abia așteptăm să ne căsătorim, abia așteptăm să facem copii, abia așteptăm să îi naștem, abia așteptăm să îi facem să mănânce, să meargă, să vorbească, să scrie și să citească. Să meargă la școală, să se facă mari ca apoi să plângem că au crescut prea repede, că nu am apucat să ne bucurăm suficient de ei.
Eu am vrut să termin școala cât mai repede pentru că o uram. Apoi, nu prea m-am grăbit să mă căsătoresc, dar mi-am dorit copiii să meargă mai repede, să mănânce, să vorbească pentru că nu mai rezistam să aud țipete și lacrimi pentru că nu înțelegeam ce vor.
Partea proastă a fost să descopăr că vorbitul la copii nu garantează că se termină vreodată urletele și lacrimile.
Partea bună e că am înțeles că exact ceea ce îmi doream mai mult să se întâmple era rezultatul temerilor mele. De fapt, fugeam de propriile mele experiențe.
Alergăm toată ziua pentru că ne dorim să facem bani ca nu cumva să ne rămână copiii pe drumuri. Traversăm orașul să ducem copiii la școala aia renumită ca să nu fie abuzați emoțional așa cum am fost noi, copii. Eu am alergat un semestru întreg la balet cu Beti ca nu cumva să-mi scoată ochii mai târziu că pe frate-su l-am dus la fotbal și pe ea, nu, așa cum mai fac eu astăzi cu mama, din când în când.
Toate sunt temerile noastre! Toate! Acolo, ascunse adâââââânc în suflet și care ne urmăresc ca o umbră, fără nici măcar să ne dăm seama că le purtăm cu noi mereu, pretutindeni.
Iar partea și mai gravă abia acum vine, dacă mai supraviețuiți unui adevăr.
Ne fugărim copiii din temerile noastre dar așteptăm rezultate spectaculoase de la ei
Îi ducem la școala aia bună, dar să fie printre primii în clasă.
Îi ducem la balet, dar să-și dea interesul, să facă piruetele perfect, fără ezitare.
Îi punem la oliță de la 6 luni, dar să facă pipi, dacă nu acum, măcar pe la 7-8 luni, să nu dezamăgească colegii de creșă.
Le facem curs intensiv de scris cu bunica în vacanța de vară, între grupa mijlocie și mare ca s-o bucure pe doamna educatoare în toamnă.
Să facă tot ce noi nu am făcut, ce nu ne-a ieșit.
Nu mai avem deloc răbdare cu ei să-i vedem așa, diferiți, în unicitatea lor, cu propriile lor dorințe, nevoi și greșeli.
Îi alergăm în ritmul nostru, sperând să dea rezultate tot în ritmul nostru de adult, când ei, în realitate sunt copii.
Da, trăim în secolul vitezei, dar oamenii încă nu s-au transformat în roboți și dezvoltarea tot pe etape de vârstă se face.
Că de aia ne intră copiii în depresie de la vârste fragede și se îmbolnăvesc când ar trebui să se joace cu colegii în parc.
Dați-le timp, copiilor!
Să meargă atunci când pot, să ceară la oliță atunci când simt, să mănânce tihnit, cu voi la masă, să-și taie singuri carnea din farfurie, cu răbdare, să spună ce îi doare, să plângă doar ca să stea la voi în brațe, să scrie atunci când înțeleg, să citească atunci când le place, să vorbească atunci când vor să fie ascultați.
Dați-le timp, înfruntați-vă temerile și priviți-i cum ușor, ușor, vor deveni cei la care ați visat mereu:
– Tu poți să urci până în vârf?
– Și câte mai pot să fac eu, mamă!
Dă-mi timp, să îți pot arăta!
***Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Cu bune și cu rele, viața de familie este de neegalat, iar Dina a descris-o în Destin de mamă într-un mod amuzant și cu o ironie fină care o caracterizează din plin și care face deliciul întregului roman. Nu există părinți perfecți, cum nu există nici copii perfecți. Evident, nici familii perfecte. Însă ceea ce trebuie să înțelegem cu toții este că imperfecțiunile noastre fac din aventura aceasta numită parenting una care merită trăită din plin. (Robert Diaconeasa, tată, soț, antreprenor, blogger)
