Când se îmbolnăvește mama, lumea se oprește-n loc

Am dispărut trei zile de pe fața internetului. Mare pierdere n-a fost, doar Facebook-ul îmi tot reamintea, parcă anume să mă ispitească sau să mă frustreze că ”nu ofer” timp prietenilor virtuali, faptul că ar trebui să mai scriu ceva celor peste 3000 de persoane care mă urmăresc.

A fost cam greu să scriu plecata cu barca la Limanu plus că, eu militez ca zilele libere și weekendurile să se petreacă maxim posibil în familie. O singură dată am scris într-o sâmbătă, e adevărat, a fost unul dintre cele mai citite articole de până acum, însă nu pot spune cu certitudine dacă a fost datorită zilei libere sau a subiectului atins. Indiferent de motiv, păstrez în continuare zilele libere pentru familie, ceea ce vă recomand și vouă!

În aceste 4 zile libere, am plecat la Limanu unde am închiriat o barcă pentru a ne da în fața soțului care și-a descoperit o nouă pasiune, după chitară și golf – navigarea cu barca cu vele, testul de anduranță – cât putem rezista fără o baie normală, cât rezistăm pe mare fără să vomităm, dacă putem dormi ”în valuri” și dacă ne putem descurca cu mâncatul și alte activități extra într-un spațiu limitat de maxim 2 pe 2.

Așteptarea lui pe termen lung era să trecem testul cu brio și să ne planificăm următoarea vacanță. Așteptarea mea pe termen scurt, lung și extra lung este să mă relaxez în liniștea mării. Dacă s-ar putea, pe tot restul vieții mele. Îmi dau seama cu fiecare articol pe care-l scriu că încep să dezvolt o fobie la aglomerație, gălăgie și trafic. Parcă mă văd în câțiva ani mutată într-o văgăună, scriind pe foi de papirus la lumina lunii, mâncând rădăcini și ascultând Enrique (Iglesias) în bătaia vântului.

Testul suprem a fost pe mare, în larg. Căci staționată la ponton, barca aproape că nu se mișcă deloc. Iar dacă nu te-a născut mama în puf de gâscă cu pampers cu nestemate la funduleț, te acomodezi repede și cu baia și cu spațiul. La Limanu este atâta liniște, cu tot cu copiii tăi și ai vecinului, încât ai vrea să poți să oprești timpul în loc. Acum, pentru totdeauna! Din păcate, eu eram atât, dar atât de obosită încât nici măcar de această liniște nu m-am putut bucura mai mult de ora 22.00. Aș fi stat o eternitate, să număr stelele, să ascult liniștea, să mă umplu de moment, să mă regăsesc pe mine, dar am adormit în speranța că mâine voi reuși să fac tot ce azi nu mi-a ieșit.

Nu e gândul ce ne ține pe noi, mamele, în viață? Lasă că mâine sigur fac asta și asta și asta, doar să dorm un minut în plus azi…..

A doua zi pe mare a fost neașteptat de bine. Pentru mine.

Dacă m-aș fi întâlnit cu peștișorul de aur și nu aș fi avut norocul acesta.

Primele 20 de minute au fost bune. Copiii erau liniștiți, noi ne bucuram de peisaj. După ce am intrat în mare și s-au lansat la apă velele, a început să mă ia un rău de la stomac de nici nu mai diferențiam bine pământul de apă. Pe copii începuse să îi ia moleșeala, era destul de cald afară, oră de prânz, valuri mari și dese, așa că a fost o chestiune de câteva minute să se așeze în pat și să adoarmă.

Eu, în schimb, aveam impresia că la orice înghițitură de aer îmi va ieși stomacul pe gât afară. A trebuit să mă întind afară și pe cuvântul meu, au fost cele mai relaxante minute din ultima perioadă. Cris mi-a adus o pernă, m-a învelit, eu nu puteam schița nimic, nici un gest, nu puteam vorbi, nu puteam să mă concentrez la nimic că altfel mi se făcea și mai rău. Trebuia să stau într-o stare neutră, de relaxare completă și să-mi relaxez ochii, dormind.

Doamne, îți mulțumesc! Nu știu cât am stat, 20 de minute, 30…..L-am auzit la un moment dat pe Cris spunând către skipper:

– Hai să ne întoarcem! Văd că îi este la fel de rău. Iar eu îi făceam semn să mai rămânem, că voi fi bine.

Nu aveam cum să fiu mai bine cu stomacul, dar, mai bine decât atât nici nu puteam fi.

Am adormit, iar aerul rece îmi răcorea fața. Parcă mă trezea și mă adormea într-o stare atât de mult dorită și visată. Nu se auzea nimic, decât valurile care loveau barca. Aș mai fi suportat încă niște dureri de stomac pentru câteva ore de liniște absolută.

Dar soțul meu devenea destul de preocupat cu mine. Păi na, nu m-a văzut în toată viața lui să-mi fie rău de la ceva. Asta-i problema celor care au rezistență crescută la răceli, boli, alergii și altele. Eu de când mă știu, m-am îmbolnăvit greu sau aproape deloc. De la școală nu am lipsit nici măcar o dată în toată viața mea. Și vărsat de vânt am făcut în timpul vacanței de primăvară. Când mi-a trecut, începea școala. Ghinion!

Pofte de însărcinată nu am avut, dureri după naștere nu prea, cu toate că am stat la terapie intensivă mai mult decât în nașterea propriu zisă, iar la ultimul control mi-a spus doctorul că parcă nici nu am născut și că am organismul oricând pregătit de încă doi copii.

– Cum a fost? mă întreabă Cris.

– Foarte fain, oricând putem repeta experiența.

– Te-ai simțit cam rău, totuși.

– Dar mi-a plăcut atât de mult că abia aștept să mai merg. Azi, mâine, oricând, spune tu.