Când teoriile de parenting devin o varză cu afumătură
De când sunt mamă, am învățat un lucru foarte prețios – cu cât îți propui mai mult să faci lucruri pentru nevoile tale, cu atât copiii te vor mirosi mai bine și vor face orice să îți ratezi cu succes așteptările.
În termeni moderni – cu cât ești mai stresată și dornică să ajungi la birou luni dimineața să finalizezi acel proiect care îți stă agățat de beregată de vreo lună, cu atât copilul îți va simți așteptarea și neliniștea și va face o criză de nervi. Te va dori cu disperare ACUM, se va târî după pașii tăi, dându-și aproape suflarea și strigându-te fragmentat, cu o mână ridicată către cer:
– MAAAAAA-MIIIIIIII!
Cu puțin noroc, ești la grădiniță, dimineața, înconjurată de părinți zen și educatori bine dispuși. Ești musca dulce prinsă pe pânza de păianjen și nu ai scăpare. Pe TINE te vrea și doar pe TINE!
Azi noapte Beatriz s-a trezit de 5 ori. Nu știu ce a avut, dar cu siguranță avea ceva. Oricât de mult mi-aș fi dorit să citesc în stele, nu am ajuns încă la această capacitate. În 3 ani, cred că am dormit o săptămână legată. Astfel, nivelul de toleranță la urlete în miez de noapte tinde furtunos spre 0. Dimineață nu că nu eram zen, dar eram ceva soră cu păpușa din paie din povestea Vrăjitorul din Oz – zâmbeam tâmp, dar eram inertă. Ce să te prefaci că ești bine, mama zâmbitoare și mereu prezentă, că ești relaxată și binedispusă, când eu îmi vorbeam cu glas tare ca să mă pot trezi din somn, la fiecare minut.
Beatriz m-a mirosit de la o poștă ca un câine de vânătoare. În drum spre grădiniță, a făcut o liniște de mormânt împreună. Eu cred că dormeam, de nici nu mi-am dat seama cât de suspect era totul. Ei bine, nu am ajuns bine la ușa grădiniței că a și început telefonul să sune. Aveam întâlnire la ora 9 în centru. Nici dacă foloseam teleportarea, nu ajungeam la timp.
Nu pun eu bine mâna pe telefon să anunț că voi întârzia, jur că nu voiam să spun mai mult și începe Beti să urle, să țipe, să facă cum n-a făcut în toată viața ei.
Toți părinții se uitau la noi, toate educatoarele doreau să ajute dar nu aveau cum. Beti mă voia doar pe mine. Iar eu, în secunda aia, m-aș fi evaporat. Creierii îmi zvâcneau, ochii îmi erau încețoșați, fă-mi orice, dar nu mă stresa de la prima oră de dimineață.
În capul meu se făceau varză teoriile de parenting. Ba auzeam că trebuie să fii ferm ca părinte, ba auzeam că trebuie să asculți copiii susținut atunci când plâng, ba că trebuie să impui limite. În fața ochilor nu vedeam decât o întâlnire ratată, o zi cu succes zero, un copil care urlă până la sufocare, eu care eram o legumă ambulantă.
Am plecat plângând.
Parcă cineva mi-ar fi arătat într-o oglindă, reflexia imaginii mele ca mamă.
Hidoasă, mototolită și neînțeleasă în stăruința mea.
Aș fi vrut să fie totul mai simplu. Să pot cu ușurință și cu o calmitate nepământească să mă reorganizez, să intuiesc prioritățile, să fiu calmă, relaxată, să uit de tot ce aș mai fi avut în plan să fac și să devin un semi zeu al parentingului actual și să o calmez pe Beti printr-o mișcare duioasă de mână și-o-mbrățișare.
Cel mai ciudă îmi era că niciodată nu iau telefonul cu mine când duc copiii la grădiniță. Îmi place să am atenția concentrată pe ei și să fiu 100% prezentă la despărțirea de ei.
Astăzi, însă, am uitat și nu mi s-a iertat.
Să inspirăm, să expirăm și să ne amintim să fim mereu fermi. Cu noi și cu copiii!
Repetă după mine: FER-MI-TA-TE!
Sursa foto: aici
