Capacitatea bărbaților de a se autopuncta și-a femeilor de a se aglomera

Și, voi cum o mai duceți cu partenerul vostru în casă? Cum mai stați cu relația de cuplu? Vă mai recunoașteți vocile când strigați din baie că n-a schimbat rola de hârtie igienică sau aveți impresia că vorbiți cu vecinul de peste drum?

Îi săriți în brațe de fericire când îl vedeți seara venind acasă sau îl așteptați cu sacul de gunoi la ușă? Sau poate că lucrați amândoi de-acasă și rândul lui la făcut mâncare nu mai vine.

Pandemia asta a reușit să ne întoarcă relația de cuplu pe toate fețele, să ne pune la încercare zi de zi, de parcă am fi într-un joc pe calculator și e nevoie să atingem nivelul superior ca să devenim super eroi.

Nu știu cum e pe la alții, dar la noi, se știe: eu lucrez de-acasă, și când scriu asta îmi vine să râd, pentru că numai muncă nu se cheamă treaba asta cu școala on line având în vedere vârsta copiilor mei (6 și 8 ani), iar el merge conștiincios la muncă pentru că tipul de serviciu nu-i permite să lucreze foarte mult de-acasă.

Iar eu am înțeles împărțeala asta, în ciuda faptului că el visează să devină casnic iar eu să merg la serviciu, sorții nu sunt nici de pandemia asta de partea lui.

Și cu toate că am înțeles, că știu că nu există altă variantă, cu toate că nu o dată l-am amenințat că mă angajez casieriță la Lidl numai să mai plec și eu câteva ore de-acasă și să mă concentrez pe un singur lucru, dar ca să fiu și prima când se primește marfă, așa mă enervează fața lui care pare atââââât de relaxată, când se întoarce seara acasă, că-mi vine să-i dau cu tigaia în cap.

Nu știu de ce dar mereu am impresia că el e mai relaxat decât mine, chiar și după 10 ore de muncă. Păi ce, eu nu tot atâta am muncit, iar dacă stau să calculez că el s-a dus înaintea mea la somn, cred că iese că eu am muncit cu 2 ore în plus.

Deci, tot el să fie relaxat? Eu de ce nu pot să fiu?

– Păi, fii! mi-a spus el într-o seară.

– Da nu pot! Cum să fiu dacă nu sunt?

– Fă ceva care te relaxează!

Uite, de aia bărbații vorbesc așa puțin, iar când vorbesc, jumătate din discuție e despre cwoaie și pwlă, lucruri de altfel simple și de bază, iar restul despre fotbal și politică. Sunt singurele teme unde soluțiile implică mai multă discuție, dar probabil o fac și în mod special, că altfel chiar n-ar scoate un cuvânt cât ar dura berea aia.

Noroc cu femeile că vin tot timpul cu subiecte care niciodată nu durează mai puțin de 30 de minute fără deznodământ:

– S-a ars becul!

– Lasă că vedem și fără!

– S-a ars de două săptămâni, mai am un pic și-mi bag degetele-n ochi. Hai odată și schimbă becul ăla că te pun să mănânci în debara cu lumina închisă!

Și de atunci, nimeni nu s-a mai plictisit în casă. Și nici relaxați n-au mai fost!

Lăsând, însă, spiritul de glumă la o parte, este incredibil cât de diferiți sunt bărbații de femei când vine vorba de relaxare.

Citisem de mult tare și cred că am mai spus-o într-unul din articolele mele că bărbații au această super putere care femeilor le lipsește cu desăvârșire, autopunctarea. Adică, din moment ce agenda lor s-a încheiat pe ziua respectivă: au fost la serviciu, au trimis x emailuri, au cumpărat pâine și au dus gunoiul, ultimele două menționate clar de soție, treaba lor s-a terminat și e timpul de relaxare. Nici nu-și aglomerează programul excesiv, punându-și câte 2-3-4 chestii de făcut în același timp, așa cum fac majoritatea dintre știm noi cine, nici nu o iau personal când un lucru nu s-a finalizat la timp, cum o fac știm noi cine,  mai e și mâine o zi, pentru că e mereu nevoie să-și reîncarce bateriile și chiar asta fac. Își reîncarcă bateriile!

Femeile nu s-au născut având autopunctarea ca armă imbatabilă împotriva oboselii cronice, dar avem șansa să învățăm de la partenerii noștri cum se face.

Pe mine mă uimește zi de zi capacitatea lui de a vedea lucrurile de o simplitate care uneori mă enervează atât de mult, dar mă și luminează de parcă atunci e prima dată când realizez importanța de a spune: stop!

E de la cultura noastră, mentalitate, gen, dar în fond și la urma urmei, nici nu contează de unde e atâta timp cât o conștientizăm că ne face rău și trebuie schimbat ceva.

Studiu de caz: autopunctarea vs aglomerarea

Aseară a venit acasă ca o rază de soare. Și eu eram o rază de soare, dar mai palidă și mai fără chef de zâmbit frumos la oameni.

– Cum ești? mă întreabă el interesat.

– Mi-ar plăcea să fiu mai bine! îi răspund eu cu substrat.

– Și mie mi-ar plăcea, dar astăzi sunt doar așa! nu se lasă el mai prejos.

Ah, ce mă provoacă, îmi spun eu în minte.

– Știi, mă gândeam, că eu nu știu dacă o să rezist să stau numai în casă.

– Păi dacă nu reziști, du-te afară!

– Adică, vreau să spun, casnică. Eu nu mă pot obișnui cu ideea de a fi casnică.

– E doar pentru o perioadă, nu o să fii toată viața ta!

– Da așa pare! Că nu mai ieșim din nebunia asta!

– O să ieșim, dar mai durează!

– Bine, ce vreau să spun e că am nevoie de liniște în cap să lucrez și tu trebuie să mă ajuți cumva!

Știți voi, bărbaților trebuie să le spui exact ce vrei că ei nu se prind de context.

– Să fac liniște?

– Am nevoie dimineața să fie liniște ca să lucrez, ca să scriu, iar dimineața este haos, ai văzut și tu! Nu merge parola, pică netu, mami, mami, eu așa nu pot lucra!

– Vezi că sunt niște căști care blochează orice sunet venit din afară, cumpără-ți o pereche din alea și o să ai liniște în cap. Sau îți pui sunet de valuri, de vânt, de ce vrei tu ca să te inspire. Iar copiii dacă au nevoie de tine, vin și-ți fac semn.

De ce să găsim probleme, când avem atâtea soluții să ne adaptăm?

Și de aceea, unii vor trăi 100 de ani relaxați pe pandemie, pe vânt și furtună, iar alții vor muri nu de covid, ci de stres, de panică și multitasking, de așteptări prea mari, prea multe și prea puțin adaptate la contextul actual.

**********

M-am trezit de dimineață fără apă, din nou, am probleme cu pompa de câteva zile, noroc că era expressorul plin și mi-am putut face o cafea, am organizat copiii pentru școală, mi-am pus căștile în urechi, unele vechi găsite prin casă, mi-am pus o muzică pe nume ”muzică de relaxare, spa și învățare” și mi-am deschis laptopul.

Cântecele lui Beti despre cifra 5 se aud din ce în ce mai puțin, vocea învățătoarei lui Andre se dematerializează și rămân numai eu cu mine.

M-a sunat instalatorul, vine abia după ora 14. La 15 aveam programare la ORL, dar cum nu e o urgență, iar apa e vitală, mă voi duce mâine la medic sau în altă zi, când se va putea.

Eu sunt una, problemele mai multe și până și Dumnezeu a făcut întreaga lume, pe rând: lumina și întunericul, apoi s-a odihnit. După aia, cerul și asta l-a obosit mai tare, așa că a făcut să vină noaptea și iar s-a odihnit.

Așa că, una pe rând.

Lângă mine, se aude încet:

– Mami, vreau apă!

– Mami lucrează, te rog să-ți iei singură, răspund calm.

Copilul se ridică și vine să bea apă, în timp ce eu mă întorc la mine, într-o muzică de relaxare, spa și învățare.

Mă întorc la bază.

* Cartea Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)

** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!

Sursa foto

By Published On: 03/11/2020Categories: Cuplu & relații, Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment