În căutarea jobului corporatist
De când mă știu mi-am dorit să mă angajez.
Să muncesc, să am banii mei, să-mi cumpăr ce vreau, să nu-mi lipsească nimic.
Eram copil, printr-a doua, când îi spuneam mamei că vreau să mă angajez la magazinul de jucării. Apoi, la cel cu bomboane. Apoi, pe la 16 ani voiam să fiu babysitter. Ca la 20 ani să fiu asistent social.
Apoi, am visat să mă angajez la o corporație. Mi se părea mie că acolo stă fericirea mea supremă. Mă încânta ideea de birou mare, aerisit, mirosind frumos și eu făcând chestii importante.
Abia ce intrau multinaționalele la noi în țară, șefi străini, expați, training, telefoane mobile de ultimă generație, laptopuri, haine office. Ce mai, visul american devenea realitate!
În tot acest timp, eu făceam teren în sectorul 6 prin Giulești Sârbi. Nici tramvaiul și nici măcar rata (autobuz de categorie inferioară) nu ajungea. Lucram într-un birou cu alți 7 oameni, în care nu intrau 8 scaune când făceam ședințe. Unii stăteau în picioare, 2 pe scaune și restul în biroul vecin, cu ușa deschisă. Nu eram eu cea mai fericită, dar nici nu-mi părea rău pentru ce făceam.
În paralel, colegii mei se angajau la corporații pe posturi de entry level, ca apoi să devină leaderi, manageri de birou, de departament, de zone, de țară, de regiuni, de Europa, de continent, alte continente, alte țări, șef suprem peste alți șefi supremi. Șefii șefilor. Amin!
Când aburii cafelei aburinde pe un biru impecabil au început să mă gâdile la endorfine, eram un fel de struțo – cămilă. Adică, nici entry level nu mai eram, nici experiență potrivită nu aveam. La o aplicație din 40, suna și la mine telefonul. Credeam, la propriu, că l-am prins pe Moș Crăciun de barbă și c-a dat norocul peste mine.
Mă duceam la biserică și mulțumeam Sfântului Duh. Mă îmbrac așa cum visam dintotdeauna – OFFICE. Luam un taxi, ca să par de-a lor și eram mândră de mine. Apoi, după ce scuipam de 10 ori în sân, mai ziceam un Tatăl Nostru și făceam o cruce cu limba, mă afișam fericită la ușa companiei de recrutare. Păi, nu te angajai chiar așa, oricum, la o corporație.
Doamnele acelea tinerele cu tocuri cui și pantaloni de stofă care cădeau drept cât să se vadă un pic tocul, sexiiiii, mă primeau zâmbitoare. Miroseau bine, iar liniștea din birouri mă atrăgea ca un magnet.
Cum te simți când pici un test de gândire logică?
Nu dura mult fericirea. Îmi aduceau o apă și îmi întindeau gingaș un creion perfect ascuțit și câteva teste cu numerele acelea înșirate fără sens, apoi, unele lipseau, altele reapăreau, iar eu trebuia să găsesc logica. Când îmi apărea o umbră de zâmbet în colțul gurii de extaz și fericire că am găsit rezultatul corect, urma altul cu niște pătrățele în dungi, carouri și hașurate diferit la care trebuia să găsesc altă strategie.
Olimpiada mea la logică – eu iubesc logica/ logica este test/ eu iubesc testele devenise nulă pe lângă această cursă cu obstacole.
Atâtea teste am picat că am renunțat să mai trimit CV-uri la corporații. Am concluzionat după ani de frustrare că nu e de mine și nici eu de ei.
Abia când m-am angajat și eu la o firmă americană, non – corporație, dar cu un șef foarte organizat și hotărât, cu proceduri și metode, mi-am dat seama că de fapt, Dumnezeu m-a iubit când nu mi-a dat job în multinaționale.
Singurele proceduri și metode după care funcționez este programul copiilor de somn și masă, plus al șaselea simț al meu. Nu dețin prototipul necesar de a mă încadra într-un model sau parametru.
Sunt 99% a simți.
Mi-a trebuit ceva timp să pot ieși din paradigma ”jobului perfect dintr-o multinațională”, să ies din umbra celorlalți, să mă văd pe mine așa cum sunt, cu lucrurile mele bune, cele mai bune, minunate!
Să-mi dau seama că ceea ce vedem în jur nu e aducător de fericire supremă și împlinire absolută.
Atâta timp cât noi suntem mulțumiți de cum arătăm, ce avem, de împlinirile și realizările noastre PERSONALE și nu captate prin copii, soți sau prieteni, suntem la un pas distanță de a fi cei mai buni.
Și-atunci, pentru prima dată, întrebarea:
– Tu cu ce te ocupi? Unde lucrezi? Tu mai faci și altceva? a devenit motiv de mândrie personală.
– Scriu pe www.mamipetocuri.ro, sunt liberă și fericită!
