Comunismul e mai mult decât a nu avea. Comunismul e despre frică și dezumanizare de care azi, încă, nu suntem salvați.
– Doamne-ajută, să nu ne oprească nimeni!
Tata a făcut o cruce mare și a pornit motorul. Eu și cu soră-mea stăm în spate, pe bancheta sub care clipocește motorina în canistre. Miroase a speranță și a teamă soră cu moartea.
– Să faceți și voi, copii o cruce, să nu ne oprească nimeni, ne îndeamnă tata.
Aveam 5 ani când tata mă lua în aventurile lui de a face rost de mâncare. Carne, unt, lapte, ulei. Știa că dacă îl va opri miliția și-l va prinde cu motorina luată de pe piața neagră va face pușcărie. Însă, dacă mă vedea și pe mine li s-ar fi făcut milă, și-ar fi existat o șansă să fi scăpat.
Toată lumea făcea asta. Lua de undeva, dădea în altă parte, la schimb pentru produse de bază care lipseau, țigări și băutură. Ai mei nu fumau și nici nu beau. Aveau însă doi copii acasă cărora nu aveau ce să le dea de mâncare. Așa că tata dădea motorina la schimb pe furaje ca să le dea la porcul din coteț, mai apoi să-l taie și să avem carne în frigider.
Am plecat spre casă în miros greu de motorină și cu o teamă care mă lăsa fără aer.
– Care sunt șansele să nu ne prindă? mă întrebam cu mintea mea de copil. Mi se părea inevitabil să nu-l oprească vreun milițian. Nu erau mașini pe stradă, iar oamenii legii stăteau aproape la fiecare bifurcație de drum.
O mașină trecea, alta era oprită, nu prea aveai șanse să scapi.
Și ne-a oprit. Un domn îmbrăcat în haine de milițian ne-a zâmbit și ne-a întrebat dacă îl putem lua câțiva km mai în față.
N-aveai cum să refuzi.
S-a uitat în spate la noi, doua statui cărora inimile le stătuse în loc.
S-a așezat confortabil, iar tata a pornit. L-a întrebat de unde vine, cine suntem noi, unde ne ducem, unde lucrează și multe altele la care nu-mi mai amintesc nici un răspuns al tatei. Mintea mea se blocase în acel moment de frică extremă.
Aveam impresia că dacă răspunsurile vor fi cele corecte, vom fi salvați. Și că, totuși, e imposibil să fim salvați cu mașina duhnind a motorină luată pe furiș.
– Oprește aici, i-a spus milițianul lui tata.
A deschis portiera, s-a întors spre el și l-a întrebat:
– În portbagaj ce ai?
– Bagajele copiilor, i-a răspuns el.
Apoi s-a întors spre noi și ne-a spus:
– Să aveți grijă de tatăl vostru!
A ieșit și a plecat.
De Crăciunul acela am avut porc pe masă, bunicii mei, care la un an după au și murit, ne-au ajutat la făcut tobă și cârnați, totul în secret, cu teamă și speranță.
Un mix de sentimente care ne-au făcut rău, au scobit în suflet, au puroiat în răni care nici astăzi nu s-au mai închis.
Ne e frică în continuare că nu avem mâncare, că ne vor muri copiii de foame, avem o teamă perpetuă de autorități, de apă rece, de calorifere înghețate.
XXXXXX
În duminica aceea când mamele ar trebui să stea cu copiii acasă și să adune familia în jurul mesei, mama mea pleca la 5 dimineața pe câmp, să culeagă strugurii patriei. Se întorcea seara târziu, obosită și cu mâinile muncite, iar din geantă, după ce cotrobăia prin zeci de pungi puse anume ca să-i ducă în eroare pe cei de la controlul de la poartă, scotea un strugure mare, alb și cărnos pe care îl împărțea în două: pentru mine și sora mea.
Apoi, din bucătărie o auzeam șușotind cu tata:
– Am crezut că mor de inimă când am trecut pe la control. Ăștia sunt în stare să te omoare pentru un strugure. Știi ce i-au făcut fetei de lângă mine când au găsit-o….?
XXXXXX
În 1989 aveam 7 ani. Am trăit puțin sub comunism dar am suferit cât pentru 10 vieți de frică.
O frică existențială că într-o zi tata n-o să mai vină acasă, că mama nu va avea ce să ne pună pe masă, că vom rămâne singuri și triști pentru totdeauna.
Comunismul e mai mult decât a nu avea. Mâncare, apă, căldură. Pe care azi le avem din belșug.
Comunismul e despre frică și dezumanizare de care azi, încă, nu suntem salvați.
Iar cei cărora atunci le-a fost bine sunt cei care azi par echilibrați. Nu le este frică, nu știu cum e să nu ai, nu știu cum să fi suferit, să ai sechele, să nu te poți opri.
Iar noi îi urmăm. Că ni se pare că luminează drumul, că ne inspiră, că sunt ce noi încă nu suntem.
Dar numai cine a cunoscut iadul știe să aprecieze paradisul!
Și numai cine apreciază paradisul poate să fie inspirație pentru generațiile viitoare!
Tata și mama, tu, el și ea suntem inspirație pentru copiii copiilor noștri.
Suntem bucată din istoria pură a acestei țări.
În suferință și speranță.
