Copiii agitați sau anxioși pot fi viitorii adulți liniștiți

Cred că nu e familie pe planeta asta care să nu aibă cel puțin un copil agitat sau să nu fi auzit de vreunul care nu se poate concentra la școală sau la teme pentru că nu poate sta locului. Sau în extrema cealaltă, copii anxioși cărora le este teamă de aproape orice.

Evident, motive s-au găsit care mai empirice, care mai de specialitate și fiecare a căutat o soluție cum a considerat mai bine. Unii s-au îndreptat către medicamente pentru ADHD, alții, să zicem cazurile mai ușoare și unde timpul și răbdarea părinților a permis, au primit limită la ecrane, program mai fix de făcut teme, ieșiri în aer liber, timp petrecut cu familia. Și ceilalți care nu au făcut nimic.

Sunt convinsă că toate variantele funcționează atât cât e să fie nevoie, însă, eu, ca părinte cu un copil cât agitat, dar mai ales lipsit de capacitatea de concentrare pe un singur task mi-am dorit să înțeleg problema mai în profunzime.

Știți că nu mă mulțumesc cu puțin și cu ce spune prima persoană care mi-a ieșit în cale.

Structura mea are nevoie să înțeleagă ce se petrece dincolo de aparențe. Și mai ales că simt că mai e ceva dincolo decât știu până acum.

Fără nici un dubiu că accesul la ecrane, mai multe ecrane în același timp pe zi, timpul petrecut și conținutul afectează grav, pe termen lung, capacitatea de concentrare, vederea, dezvoltarea neuronală, percepția realității și altele. Aici nu există absolut nici un dubiu.

Totuși, copilul meu nu are acces atât de mult la ecrane, nu stă pe mai multe ecrane în același timp, mănâncă sănătos, că și acesta este un lucru important, dar, în continuare, consider că este agitat și parcă nu-și dă timp să respire, nu îi este ușor să se liniștească. Sau, altfel spus, liniștea vine tot când stă pe ecrane, iar creierul este, în continuare, uzat.

Copiii au nevoie de momente de liniște

Nici nu mă miră că un astfel de context în care noile generații se nasc cu telefonul în mână, și totul a devenit smart, societatea să considere că agitația copilului vine din nevoia lui de a explora și de a înțelege lumea.

Așa cunt copiii, au multă energie! auzim deseori în jurul nostru.

Și așa este. Copiii au multă energie, iar în fața ecranelor nu se poate elibera natural. De unde bolile de stomac, stresul la vârste mici și durerile de cap.

Dar, la fel cum copiii au energie ce trebuie eliberată, copiii au nevoie să se și relaxeze. Au nevoie de momente de liniște. Să nu facă nimic, să se plictisească.

Acum ceva vreme, a venit copilul cel mare la mine și mi-a spus:

– Mami, lasă că te ajut eu la făcut mâncare că văd că ești obosită.

A fost momentul T când eu am făcut doi pași în spate și am început să procesez ce tocmai se întâmplase.

Primul sentiment a fost:

– Copilul meu m-a văzut, ce atent este! Și i-am mulțumit din inimă.

Apoi, am simțit că nu e treaba lui de copil să facă mâncare. Iar cu asta, am stat mai mult s-o analizez.

De ce nu e treaba lui? Nu ar trebui să învețe și el să facă de mâncare?

Ba da, dar motivația lui nu a fost ca el să învețe, ci ca el să mă ajute pentru că sunt obosită.

Și cine face asta în mod normal, în casă? Soțul. Nu, copilul.

Astfel, dragii mei, se schimbă inconștient rolurile în familie. Copilul preia fără să vrea rolul soțului sau a soției.

Asta e o altă discuție, dar toate se leagă între ele atunci când vorbim de educația din familie. De aceea e tare important să o aveți în vedere.

Așa că i-am spus:

– Dragul meu, apreciez tare mult că m-ai văzut și că vrei să mă ajuți. Dar rolul tău acum este de copil care are teme pentru școală sau o carte de citit, iar rolul meu este să găsesc o variantă potrivită nouă, mie și vouă, ca să mâncăm diseară. Uite, pentru că sunt obosită, o să comandăm.

Făcând un pas și mai în spate, să ajungem la neliniștea copiilor noștri agitați, am descoperit în lunga mea perioadă de analiză și studiu că există această categorie de oameni, la început copii, apoi adulți, care nu au acel centru rădăcină definit, așa cum este denumit în cărțile de specialitate.

Adică, centrul care se ocupă cu modul cum gestionăm stresul și cum îl manifestăm în lume ca să ne atingem obiectivele, la unele persoane nu este definit. Ceea ce înseamnă că aceste persoane nu reușesc cu ușurință să pună limite clare, altfel spus, să gestioneze stresul care vine fie pentru a se dezvolta ei personal în lume, fie din exterior, din situații care nu merită efortul lor.

Inconștient, se încarcă cu un tip de stres care nu merită.

Sunt acele persoane care își iau pe umeri toate problemele despre care aud, despre care se vorbește ca și cum ei ar avea vreun rol în descâlcirea situației.

Prin educație și limite clare, acești copii care se preocupă atât cu tema de acasă, cât și cu mama care e singură, sora care nu și-a pus hainele la loc, prietenul care nu i-a răspuns, vecinul care nu i-a dat mingea înapoi, hainele de fotbal care nu sunt spălate, merele care s-au stricat, personajul din joc care a murit, tata care a întârziat, pot deveni adulți echilibrați care știu să gestioneze stresul care nu le aparțin.

Altfel, sunt predispuși la boli de stomac.

Eu sunt din categoria celor cu centrul rădăcină definit. Testul meu suprem în viață a fost când eram asistent social și vedeam cazuri foarte grave de copii abuzați și am simțit că nu le mai pot face față și am plecat.

Acesta este comportamentul unei persoane care știe ce tip de stres îi aparține și care, nu, în funcție, bineînțeles de capacitatea personaă de gestionare a acestuia. Căci alți clegi de-ai mei au rămas acolo pentru că au simțit că pot face față.

Copiii mei sunt câte unul din fiecare categorie și pot vedea diferența.

Unul știe exact ce are de făcut ca să-i fie lui bine. Celălalt are nevoie de ghidajul meu pentru a învăța că sunt lucruri care au nevoie de atenția noastră maximă, iar altele, nu. Și nu pentru că nu merită, ci pentru că pe termen lung, mai mult ne vor stresa, decât ne vor ajuta.

Probabil o să mă întrebați cum aflați ce tip de copil aveți.

Se fac niște calcule și niște hărți, la momentul potrivit am să vă ajut dacă o să simțiți nevoia, dar până atunci, vă invit să analizați comportamentul copilului vostru, să vedeți dacă are tendința să preia rol de adult (cu tot cu responsabilitățile lui) și să vorbiți cu el în momentele de agitație, mă rog, după ce s-a calmat, și să vedeți:

– ce îl preocupă cel mai mult

– unde se gândește atunci când întreabă acel lucru sau celălalt lucru

– cum se simte când ajunge seara în pat: este mulțumit de cum a decurs ziua, crede că ar fi putut face un anumit lucru mai bine – iar aici, dacă lucrurile țin de el, înseamnă că focusul e în direcția potrvită, dar dacă consideră că ar fi putut să mai salveze un pui din jocul de pe calculator, atunci, aveți de lucru cu el.

Un copil care nu are centrul rădăcină definit, în caz de divorț, are tendința să preia rolul părintelui plecat și să se încarce cu responsabilități care nu îi aparțin și care pe termen lung duc la anxietate și epuizare.

Un copil care are centrul rădăcină definit, în caz de divorț, va ști să pună limite corecte între ceea ce este treaba lui și nu, dar un părinte rănit îl va considera insensibil.

Tema este foarte amplă și se leagă de multe aspecte din profilul nostru uman, dar aveți încredere că ușor ușor, cu încredere și deschidere, o să fim cu toții acolo unde ne dorim!

Sursa foto