Copiii au nevoie să se dezvolte în ritmul lor, cum noi avem nevoie să ne facem treaba în ritmul nostru
Mi-au căzut zilele astea ochii pe tot felul de discuții între mame cu privire ba la copii care nu știu să citească și e obligatoriu la clasa I, ba la copii care nu știu engleză și cu acestea fiind spuse și-au ratat șansa în viață.
Mi se pare că trăim niște vremuri atât de stresante pentru rolul de mamă încât, nu pot decât să mulțumesc Domnului că m-am născut mai flower power, și n-am vrut decât de vreo 2 ori să plec de-acasă și să nu mă mai întorc.
Mi-am revenit rapid, pentru că între timp fii-mea începuse să meargă, iar cel mare se acomodase deja cu grădinița.
Mi-am spus:
– Unde să mă mai duc acum, dacă tot au început lucrurile să meargă bine?
Probleme, probleme, probleme, când de fapt sunt numai uși deschise și oportunități
Zilele trecute, citeam despre o mamă disperată care nu știa cum să-l mai facă pe copil să renunțe la scutec – groaza tuturor mamelor! -, pentru că din toamnă risca să nu îl primească la grădiniță.
Numai cine a trecut prin povestea asta recunoaște episodul de film horror. Tu mai ai o lună să-l deszveți de scutec, iar el nu are nici o problemă să facă pipi în spatele perdelei.
Timpul trece, nivelul de stres din tine crește, copilul e fericit, iar tu nu știi în ce direcție s-o apuci din toamnă încolo.
Cu riscul de a vă enerva puțin, experiența mea a fost dintre cele mai simple, asta și pentru că ambii copii au mers la creșă încă de mici, cu tot cu scutec. Iar atunci când au ajuns de drept în grupa mică, deci pe la 2-3 ani, scăpaseră deja, cred eu, și datorită modelului copiilor din jur care uneori erau mai mari, mai fără scutec și puțin mai independenți.
Asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să-și dea copiii la creșă ca să scape de scutec. De fapt, cred că secretul stă în altă parte. La fel ca și cu mersul singur, îmbrăcatul/ dezbrăcatul, mâncatul sau mai puțin mâncatul și altele câte or mai fi la capitolul deprinderi și abilități la copii în general.
Se cheamă: fiecare cu treaba lui. Sau, mai poetic: așa simte mama, dacă s-ar lăsa să simtă
Și pe cât de banal e, pe atât de pierdut în discuții și comentarii pe site-uri e!
Scrie cineva că i-a dat copilului nu știu ce fel de mâncare și a atins mama Absolutul cu degetul de la piciorul stâng, toată lumea face același fel de mâncare, doar – doar o mânca și mofturosul lor. Îmi amintesc pe această cale de un piure pe care i l-am făcut lui Andre din dovleac copt, la o gustare în parc, pe când avea vreun an.
Doamne iartă și păzește, da’ nu știu ce mi-a trebuit! În loc să-i dau iaurtul cu care se obișnuise, un măr sau o banană, m-a pus piaza rea să inventez. Nu doar că mi l-a scuipat pe tot în față, dar a mai rămas și copilul flămând de nu ne-a mai trebuit nici parc, nici plimbare, nu știam cum să ajung mai repede acasă și să nu-l mai aud plângând.
Asta cu scutecul e fix din aceeași categorie ca și cu mersul.
Mamele stresate că nu merge copilul și din toamnă nu-l primește la grădiniță. Aveți răbdare, într-o zi, uite-așa, când nu te aștepți, o să se ridice în picioare și n-o să-l mai vezi.
Iar într-o altă zi, când ți-ai pus nervii în cui pentru că, într-un final ai realizat că nu mai stă în puterea ta de a-l face pe copil să facă ce vrei tu, fix atunci, când o să fii lipsită de orice speranță că vei mai vedea Absolutul cu coada ochiului pe timp de noapte, chiar atunci copilul o să se îndrepte spre oliță sau direct la toaletă, cum fac mulți copii de altfel, și-o să facă pipi fără niciun fel de problemă.
Mie mi-a spus cineva pe-atunci să le iau stickere și pentru fiecare vizită la baie să punem câte un sticker pe perete. Un fel de motivare extrinsecă.
Da de unde?
Cu stickere sau fără, cu olițe în trei culori sau reductoare în formă de elefant, nimic n-a fost mai interesant decât propria lui voință și încredere că poate și se poate.
Nu uitați că tendința societății de astăzi e totul pe repede înainte.
Să scăpăm repede de scutec, să mergem repede în două picioare, să mâncăm mâncare din borcan, să învățăm literele de la grupa mijlocie și tabla înmulțirii în vacanța de vară de la bunici.
Repede, repede să terminăm școala, să fim deștepți, să câștigăm bani, să ne realizăm și să locuim în apartamentul cumpărat de tata cu banii cu care putea vizita lumea.
Ca apoi, peste ani, să ne dăm seama că nu știm să avem răbdare cu noi, să ne bucurăm de momentele fericite și de-o cafea cu prietena noastră bună.
Dezvoltarea noastră, încă din fașă, e parte dintr-un proces. Un proces extrem de lung și întortocheat, uneori poate fără înțeles dar fără de care nu vom ajunge la capăt, împliniți. Ca și cu sănătatea. Profităm de ea cât putem, iar când începem de îmbătrânim, ne pare rău că am fumat, că n-am călătorit sau că nu ne-am separat de omul care ne-a făcut rău.
Lăsați copiii să crească în ritmul lor, iar voi, ghidați-le pașii cu răbdare și înțelegere. Nu-i judecați în funcție de alții: de vecini, de mamele de pe facebook sau de grădinița care nu-l va accepta cu scutec, pentru că la final, ceea ce va înclina balanța în favoarea lui va fi capacitatea de a-i fi lui însuși suficient.
Acest proces care începe încă din fașă cu răbdare și înțelegere.
