Copiii care ne apasă butoanele
Dacă aveți cel puțin un copil, sigur aveți și prototipul care vă provoacă până la ultima fărâmă de răbdare.
Iar dacă nu aveți copii sau nu pe acesta, sigur, sigur aveți un soț, o soție, un prieten la care țineți mult și care vă provoacă în toate felurile de vă întrebați mereu:
– Oare sunt în relația potrivită?
Că pe copil nu îl poți da afară din casă și să te separi, dar de soț sau de prieten te poți despărți.
De aia și spun mereu: primim copiii de care avem nevoie. Pentru ei avem datoria să devenim mai buni, să ne transformăm, să ne vindecăm.
Iubirea schimbă tot!
După cum bine știți, eu dețin această categorie de copil care îmi apasă toate butoanele, dar nu pentru că s-a născut să mă enerveze, așa cum am crezut ani de zile, ci pentru că m-a iubit Universul atât de mult încât mi-a spus:
– Primește un copil ca tine ca să vezi unde trebuie să lucrezi!
Practic, îmi oglindește fiecare găurică pe care trebuie s-o umplu cu iubire și acceptare.
Și astăzi, când văd poze cu noi două pe Facebook din perioada de bebeluș, simt că mi se încordează stomacul. Este primul semn că încă mai am lucruri de rezolvat.
Îmi spun: uite, aici a făcut primii pași, iar eu eram epuizată de oboseală. Aici, nu voia să mănânce, iar eu credeam că o să moară de foame.
Și numai cine a fost mamă știe că ”epuizată de oboseală” și ”credeam că o să moară de foame” sunt lucruri care chiar pot omorî, la propriu, o mamă.
E drăguț să faci haz de necaz, uneori îți poate salva o după amiază tristă, dar pe termen lung, după ce ai închis facebook-ul și nu mai face nimeni glume pe seama oboselii mamelor, cu ce rămânem?
Cu noi înșine. Mama epuizată, obosită care nu știe încotro să o apuce.
Doctore, ce șanse am? Să fiu și eu odată bine?
Cerul e limita, aș spune eu dacă aș fi doctor. Și sper să fiu, într-o zi, de suflete epuizate.
Duminica trecută, la final de o săptămână alergată, de făcut mâncare și un milion de alte lucruri de pregătit acasă, am umblat cu cea mică prin mall ca să-i cumpăr de încălțat. Copilul care mă provoacă mereu și care-mi amintește cât de în dezechilibru sunt eu cu mine. După 3 ore de smiorcăială că nu e aia, că nu e cealaltă, urcă la etajul 2, coboară la parter, ba vreau înghețată, stai că venisem să luăm papuci, mi-e foame, te rog nu mai plânge, bine, hai la mâncare, vreau și suc, suc nu mai luăm, plâns, plâns, iar eu cu plânsul nu suntem prieteni, mă activez instant și-mi vine să mor de nervi, mă rog, ați înțeles ideea, am ajuns acasă cu capul praf. La propriu, m-am băgat în pat să stau 10 minute cu ochii închiși pentru că simțeam că-mi moare capul de tot. De nervi. Și mi-am promis că nu mai eliberez furtuna din mine, ci că învăț să o ponderez.
Doar că….în timp ce mă așezam în pat, i-am zis copilului: te rog să te duci să-ți faci baie.
Și pentru că frate-su are o altă zi de baie din cauza fotbalului, s-a apucat din nou de plâns că ea nu vrea să facă baie singură. Iar mie mi s-a oprit respirația în momentul acela și nu am mai apucat decât să-i spun soțului:
– Spune-i tu să facă baie că eu sunt la limită!
I-a spus el frumos, calm, iar pe mine până și asta mă enervează în astfel de momente, dar am reușit să-mi înghit și de data asta frustrarea, că o furtună voia să iasă din mine să facă prăpăd și eu tot încercam să mă liniltesc. Dar, copilul avea alt plan cu mine și s-a pus și mai tare pe plâns.
Păi nu v-am zis că s-a născut ca să mă provoace la maxim pe mine?
Moment când s-a produs inevitabilul și am urlat cam 5 minute, am zis tot ce-am avut pe suflet, concluzionând cu:
– Păi nu sunt eu proasta tuturor proastelor? Care vrea să le facă pe toate bine și tot ea este mama rea care urlă pentru că vrea să aibă un copil curat? Stați, măi, murdari! Să nu vă mai faceți baie! Umblați ca primitivii din pădure, că e păcat de societatea asta care ne dă apă și noi nu umblăm spălați! Că alții mor după apă și noi n-o folosim!
Acuma e de râs, dar eu nu v-aș dori să mă vedeți în desfășurare! Pot să spun foarte multe și nici nu-mi pare rău! Că știu că am dreptate, dar nu e despre asta.
Ci despre faptul că după aceea s-a liniștit toată lumea. În primul rând eu.
Și după ce m-am liniștit, mi-am dat seama că cine urla era copilul din mine care trebuia mereu să explice tot ce-i trecea prin cap să facă și nu avea chef, copilul care voia lucrurile să se întâmple cum voia el și doar așa, un maniac al controlului, copilul care trăiește continuu în proiecția că de data asta va fi bine, dar întotdeauna există cineva care să-i demonstreze că nu va fi nici de data asta bine, dar și mama obosită care vrea să le facă bine pe toate și uneori, chiar nu mai vrea. Și nici nu mai poate.
Deci numai prezentă în momentul meu nu eram!
Că dacă eram, mă duceam la copilul care mă oglindește și-i spuneam, ca un adult de 40 ani ce sunt:
– Uite, iubirea mea, acum e nevoie să faci baie, că au trecut 3 zile și e nevoie să te speli ca să fii curată. Azi e zi liberă și ai mai mult timp la dispoziție, mâine e deja luni și o să fie totul pe grabă. dacă nu vrei să stai singură, eu pot să stau lângă tine și tot așa, i-aș mai fi vorbit frumos, cum ar face o mamă bună din povești.
Sau, dacă nu aș fi avut energia, cum de altfel nu o aveam, puteam accepta că am o limitare și că nu va fi azi acea zi de făcut baie, cu alte cuvinte, nu aș mai fi controlat nimic. Iar asta, da, e un proces foarte greu de schimbat în interior.
Întrebarea e: cu care din opțiunile de mai sus putem lucra?
Cu a învăța să lăsăm controlul deoparte, nu mai faci azi baie – energia apei sau cu ”încălzirea metalului”, faci ca mine dar îți explic de ce – energia focului?
Eu aș fi putut face față mai bine la a doua opțiune. Faci ca mine, dar îți explic de ce trebuie să faci ca mine. Lăsatul lucrurilor pe a doua zi nu mă definește.
Dar oricare din cele două poate fi o opțiune, atâta timp cât ne definește pe noi. Adică, atunci când suntem autentici în viața noastră.
Desigur, eliberarea furtunii nu este niciodată o opțiune care funcționează pe termen lung pentru că atrage consecințe emoționale dureroase la copii, cum ar fi: stres că mama e furioasă, încep să mintă ca să nu își vadă părinții supărați, nu își recunosc emoțiile de teamă de a nu fi acceptați așa cum sunt și de aici, altele: se închid în ei, nu mai vorbesc cu părinții, caută în afară acceptare.
Așa că, la întrebarea: ce facem cu o persoană care ne apasă butoanele?
Îi mulțumim că a venit în viața noastră, respirăm des și deschidem ochii larg să vedem ce ne învață și lucrăm cu noi ca să ne luăm lecțiile și să ne vindecăm.
Singuri nu vom putea niciodată să fim bine!
Până și călugării din mănăstire sunt în relație continuă cu Dumnezeu.
Ce ne unește pe toată lumea: blândețea.
Copiii ne iubesc necondiționat.
Atâta dar să primim, iubirea necondiționată, indiferent cât de mult am țipat la ei, nu e păcat să nu ne facem bine?
