Pe timpuri, pe vremea stră-stră-stră-bunicilor noștri se făceau copii pentru a fi folosiți ca mână de lucru la muncitul pământului sau la treburile casnice.
Oricât de trist ar suna, asta era realitatea. Murea un copil, se făcea altul. Altfel, rămâneau fructele neculese și animalele nerânite. Asta explică și de ce unii dintre noi încă ne-am dat viața pentru un serviciu, dar într-un concediu n-am pleca nici morți.
Din fericire, astăzi trăim timpuri mult mai prietenoase în ceea ce privește nașterea și educația copiilor. Fiecare timp cu pecetea lui.
Care-i rolul meu în viața copilului?
Copiii nu se nasc la întâmplare și în mod clar, fac referire la nașterile planificate, într-o formă sau alta.
Cred că fiecare dintre noi venim pe lume cu un scop. Iar fericirea e descoperirea acestuia și împlinirea lui, pentru binele nostru și al comunității care ne înconjoară.
V-ați întrebat vreodată care-i scopul fiecărui copil, de ce a apărut el în viața voastră?
Indiferent câți copiii avem, cu fiecare dintre ei, formăm o relație. Mai grea sau mai ușoară, în funcție de personalitatea fiecăruia în parte. Ca părinte, e de datoria noastră să facem această relație să funcționeze. Și nu doar la ralanti, ci pe toate vitezele, în funcție de situație și context.
Dacă de un soț cu care nu te potrivești te poți despărți, de copii nu ai să o poți face niciodată.
Nu, nu ne iese tot timpul, iar asta o știe toată lumea: de la grupurile de mămici de pe Facebook, până la cei mai buni psihologi. Important e să ne menținem tot timpul scopul clar și să ne revenim la poziția corectă cât mai repede cu putință.
Care-i rolul copilului în viața mea?
Când vine vorba de rolul celuilalt membru al relației, lucrurile încep să se complice. Că e mic, că nu știe, că e copil, că a crescut fără tată sau mamă, că mama e ocupată, că bunica-i dă dulciuri și că la final, ce știe el? Las că știu eu mai bine.
Nu știu exact ce știe fiecare copil în parte, dar știu sigur că în orice relație, fiecare membru tinde spre ceva, are așteptări, își dorește ceva. La nivel emoțional, că despre atât putem vorbi la un copil, scopul lui este să fie mama și tata fericiți.
Iar el, copilul, va face orice, dar orice, fără măcar să-și dea seama, ca tu să fii fericit! Chiar și când plânge, urlă, se aruncă pe jos, el știe, cu super creierul lui emoțional, că acolo în suflețelul tău e nevoie de un cutremur ca să-ți poți depăși propriile limite: de a avea răbdare, de a asculta și de a te face ascultat, de a plânge sau a verbaliza tot ce simți.
Așa cum tu niciodată nu i-ai dori răul copilului tău, nici copilul tău nu-ți va dori niciodată răul.
Doar că uneori, e nevoie să treci prin iad ca să ajungi în paradis!
Lecția primită de la copiii mei
Zilele trecute i-am cumpărat lui Andre o minge de baschet. Atât de mult m-a rugat, încât a trebuit să aștept în fața magazinului vreo oră jumate să se deschisă ca sa-i duc mingea la școală pentru ora de sport. Fericire maximă, se înțelege!
După amiază, cu mingea după noi în mașină, am plecat după Beti la grădiniță, unde i-am spus cu o voce joasă, cumva cu o teamă de a nu-i știrbi fericirea, să lase mingea în mașină, evitând vreun eventual accident.
Am știut că nu m-a auzit, dar am preferat să cred contrariul. Pentru că nevoia mea era să-l văd fericit, când de fapt nevoia reală era să evit un accident.
El n-a auzit, eu n-am insistat, așa că inevitabilul s-a petrecut, lui îi cade mingea, eu alerg, el după mine, o prindem și-i spun tare:
– Te rog să pui mingea acum în mașină. Aici e periculos!
– Da, așa este, dar de ce nu mi-ai spus înainte să ies cu mingea din mașină?
Pentru mine, acesta-i scopul copilului în viața mea. Să mă învețe să-mi clădesc autoritatea părintească, aptitudine care-mi lipsește dar fără de care educația nu există.
În vacanța de vară, la mare, Beti face între mașină și plajă 30 minute. Abia iese din mașină, merge desculță prin parcarea cu drum de nisip și piatră, se cațără pe toate bordurile, salută și vorbește cu toată lumea. Cară pietre, caută bețe, face vrăji. Pare că ar face orice, dar orice să mă facă să înnebunesc, așteptând-o. Eu aș face 3 minute pana la plajă. Iar ea, 30.
Ea mănâncă în 30 de minute, eu în 15. Ea vorbește rar și clar. Eu precipitat. Mă pune să repet de câte trei ori ce zic. Parcă, anume, să mă audă vorbind rar, ca ea. Eu sunt într-o continuă fugă. Ea, de un calm exagerat. Ceea ce este și mai interesant e că ea nu e un copil neapărat calm. Doar că, în relația cu mea, se transformă.
– Mami, unde te grăbești?
– Mami, nu mai merge așa repede!
– Mami, vorbește mai rar că nu înțeleg!
Sunt doar câteva lecții pe care mi le servește zilnic, pe post de desert.
Iar dacă acum câțiva ani mă enervam când o vedeam ducând perfect lingura la gură, 3 minute pe ceas fiecare îmbucătură, acum sunt recunoscătoare pentru că am primit copiii de care am nevoie să-mi depășesc limitele.
Iar ei nu vor nimic în schimb.
Ei doar vor să ne vadă fericiți!
***Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
Sursa foto
Si eu tot stanga, sus. Dar nu cunosc pe nimeni sa fie dreapta, sus.
Soțul meu are ceva din dreapta sus, norocul meu, că altfel era circ la noi :))