Copilul nemulțumit și capacitatea părintelui de a-l înțelege

Mi-a spus zilele trecute copilul cel mic, numit și cel mai provocator copil în viață:

– Mami, tu ești singura care mă înțelege! Te iubesc!

Ieșise dintr-un conflict cu tatăl ei, iar eu sunt, lucru cu care nu mă mândresc, omul de legătură. Cel care aduce pacea.

Pentru că am fost obligată de viață să înțeleg.

Iar acum, aud în ureche o voce care-mi spune:

– Dina, iar ești supărată pe Dumnezeu! Așa cum mi s-a spus deseori în ultima perioadă. Că am o supărare pe propriul meu destin.

Iar asta nu se rezolvă nici la psiholog, nici la mănăstire :)) Dar ajută.

Se rezolvă în inima mea.

Adevărat este că am acest sentiment că eu trebuie să înțeleg pe toată lumea, iar lumea nu mă înțelege pe mine.

De ce trebuie să înțeleg, probabil mă întrebați.

Pentru că asta e chemarea mea. E dincolo de mine. Când vine cineva la mine și se comportă nepotrivit, eu văd dincolo de acest comportament, sufletul și nu mă pot supăra. Rup relația, dar nu țin supărare.

În schimb, dacă eu greșesc cu ceva, că n-oi fi perfectă, imediat sunt arogantă, dificilă, mofturoasă. Și rareori mi se mai dă vreo șansă.

Desigur, oamenii care te văd cu adevărat, vor rămâne lângă tine. Așa zice teoria. Iar practica se confirmă.

De exemplu, copiii.

Am mulți părinți care vin și mă întreabă cum să rezolve situații cu copii care nu vor. În toate modurile posibile, nu vor aia, nu vor cealaltă, nu vor și pace.

Nu vor să renunțe la ecrane, nu vor să mănânce, nu vor să doarmă, nu vor, nu vor, nu vor.

Și vor, de obicei, invers de cum vor părinții.

Sunt Dina și sunt un copil mofturos. Sunt Dina și sunt un părinte de un copil super mofturos.

Bine ați venit în viața mea!

Dacă aveți istoric pe acest blog, știți cu siguranță că dețin un copil care pe la începuturile vieții lui pe acest pământ mi-a dat impresia că va muri de foame, că va comunica doar prin plâns și crize și că dacă a venit momentul să afirm că mi-am ratat complet rolul de mamă din această viață, acesta este, acum și aici!

Copilul care l-a luat pe NU în brațe este varianta ușoară a ceea ce aveam eu acasă.

Fiind totuși la al doilea copil, nu se putea pune problema că am fost luată prin surprindere. Și totuși, am fost!

Astăzi, acest copil are 9 ani, mănâncă bine, doarme perfect, nu stă pe ecrane exagerat, știe să se oprească când e prea mult, mai avem de lucru la acadele și la comunicarea în criză.

Uneori, mă uit la el și nu-mi vine să cred că este același copil de acum 7-8 ani. Iar când o aud că-mi spune că sunt singura care o înțelege, mă uit la mine și-mi spun:

– Dacă mi-a ieșit cu ea, îmi iese cu absolut oricine!

Ce am făcut la modul concret ca să facem și cum vreau eu

Evident, în prima parte am făcut ca ea pentru că este soluția cea mai simplă. Ca să scapi de urletele copilului, îi dai ce vrea.

Mai ales când urletul se aude în 3 cartiere de ți se face teamă să nu vină poliția.

Ține vreo câțiva ani, până când crește și nu mai poți face față la cerințele lui. Și nici nervii nu te mai țin pentru că se erodează.

Când îi dai tot ce vrea copilul, de fapt, ceea ce se întâmplă e că îi colorezi realitatea în culori care nu există. Îi vinzi o iluzie care la un moment dat va dispărea, de obicei când ajunge copilul la școală, și apoi să te ții bine să reclădești totul de la zero. Sau să te țină balamalele să îi oferi copilului tot ce vrea.

Pe mine nu m-a ținut! Că voia să doarmă o prietenă la ea și apoi o trimitea la 12 noaptea la ea acasă. Că voia să îi cumpăr înghețată de 5 feluri, skechers azi de o culoare, peste o săptămână altă culoare, planificam să mergem într-o vizită, apoi, nu mai voia și tot așa. Se pierduse complet simțul realității!

Primul pas a fost să conștientizez că rolurile sunt schimbate.

Ea era autoritatea și eu, aia mică care asculta de mama. Iar aici e un moment bun să stați să vă gândiți cum erau părinții voștri acasă? De cele mai multe ori, părinții severi au crescut copii care îi lasă, la rândul lor, pe copiii lor să facă ce vor. Nu au autoritate pentru că le este frică de ea. Iar asta se confirmă și cu harta Human Design unde se vede frica de autoritate.

Și așa cum am spus-o de foarte multe ori, primim copiii de care avem nevoie. Copiii cu părinți severi vor primi mereu copii autoritari ca să-și învețe proprii părinți să fie părinți.

Așa că, o lungă perioadă de timp, vreo 2-3 ani, de câte ori se punea în risc autoritatea mea și vedeam negru în fața ochilor, respiram adânc, îmi adunam răbdarea fugită prin colțuri, mă aduceam în prezent:

– Cine este copilul din fața ta?

– Copilul meu!

– Îl iubești?

– Ca pe ochii din cap!

– Atunci, dă ce e mai bun din tine!

(asta e discuția mea interioară)

Și apoi, mă duceam la ea și îi spuneam:

– Iubirea mea, cine e părintele dintre noi două?

O să fiți uimiți că în primele dăți o să stea pe gânduri.

Iar asta sperie de-a dreptul.

Când rolul părintelui este preluat de copil, iluzia e că lui îi este bine să ceară numai cum vrea el.

În realitate, pe umerii copilului se pune o greutate foarte mare, energetic vorbind, și să nu vă mire că începe să îl doară spatele, mijlocul, umerii, nu se odihnește bine, îl doare stomacul, în funcție de cum somatizează fiecare, aparent fără motiv.

Când încep rolurile să se așeze la locul lor, atmosfera din casă se va schimba în bine.

Tot la ceastă categorie, este important ca părintele să-și asume rolul de părinte. Nu doar copilul, cel de copil.

Iar părintele ca să fie părinte are nevoie să înțeleagă că uneori, e nevoie să spună:

– Nu, azi nu mai mănânci înghețată!

– Acum trebuie să închizi tableta și să te culci!

Iar atunci când se stârnește o criză, că asta se va întâmpla, părintele trebuie să pună ceva în locul lăsat gol de înghețată sau tabletă. Și trebuie să se pună pe el.

A te pune pe tine, ca părinte, în locul obiectelor care creează pe termen lung dependență, nu înseamnă că viața ta s-a terminat și că de acum, doar asta vei face, să stai cu copilul.

Și credeți-mă pe cuvânt că sunt mama care conduce 3 business-uri și n-aș renunța la ele ușor.

Am prins și eu curaj în timp și am înțeles că statul cu copilul implică 20-30 minute pe zi, dar stat autentic și prezent. În anumite weekenduri stau mai mult, în altele mai puțin, nu e o normă standard, dar astăzi, copiii știu că dacă vin să-mi ceară timp, vin când timpul îmi permite și stau cu ei și fac ce vor ei.

Pe scurt: sunt acolo când au nevoie!

Teama noastră de părinte e că ei au nevoie constant de noi! Ceea ce nu este adevărat, ei au nevoie când au nevoie și când nu au nevoie, rolul nostru de părinte este să le spună:

– Asta poți să o faci singur!

Un al doilea element care îi face pe anumiți copii să vrea, să vrea, să vrea, dincolo de schimbul de roluri este personalitatea. 

Unii copii, varianta celui mare la mine, care înțeleg de prima dată că acolo e periculos și nu se duc.

Sunt alții, în Human Design sunt cei cu linie 3, desigur, cum e al doilea copil la mine, care învață prin experiențe. Ei poartă în ADN-ul lor nevoia de a învăța prin experiențe. Au nevoie să cadă ca să simtă durerea, au nevoie să urle ca să vadă că vine mama, au nevoie să ceară ca să vadă că sunt auziți.

Ei, și aici, intervine rolul de părinte asumat despre care am vorbit mai sus.

Dacă noi, ca părinte, suntem cu frica de mama din copilăria noastră care a fost sau încă este foarte severă, o să lăsăm copilul să facă ce vrea și o să ne panicăm pe lângă el că nici nu suntem în stare să gestionăm panica.

Aici avem nevoie să lucrăm prima dată la noi, la rolul nostru de părinte și mă întorc la întrebarea de mai sus: Cine este părintele în această ecuație? , întrebare care ne ajută să ne aducem în prezent, și apoi, să punem limită sănătoasă:

– Nu ai voie să traversezi pe roșu! Pentru că vine mașina și te calcă! Și îl ții și zdravăn de braț dacă are tendința să fugă, așa cum era copilul meu care băga mâna la leu în cușcă să vadă cum e limba lui.

Din fericire, vestea bună e că acești copii sunt unii dintre cei mai isteți și curioși, atâta timp cât sunt direcționați potrivit. Dacă sunt lăsați să facă ce vor ei se vor transforma în mici tirani care, adulți fiind, vor deveni părinții, șefii autoritari cu inimă de gheață, cum le zic eu. Fără empatie și cu probleme majore de comunicare a emoțiilor.

Un al treilea element la fel de important este iubirea necondiționată. 

O întrebare care vă ajută să vă întoarceți la realitatea de acum și aici este:

– Eu îmi accept copilul așa cum este?

Stați puțin cu întrebarea asta. Nu vă grăbiți să răspundeți din minte. Că mintea o să răspundă automat: DA!

Copilul din fața voastră e oglinda voastră. Ceea ce nu vă place la el, ce vă enervează, conțineți voi, la nivel de umbră.

Teoria este foarte simplă.

Copilul urlă și vrea numai cum vrea el.

Păi eu nu eram așa când eram mică? Ba da.

Și ce ti s-a spus? Că sunt mofturoasă și că nimic nu-mi convine.

Și tu ce aveai nevoie să auzi? Că sunt bine așa cum sunt.

Și ce mai avea nevoie? Să mi se arate ce ar putea să-mi placă, că eu nu știam ce-mi place.

Mai există o categorie de copii, care doar experimentând descoperă ce le place. Așa sunt ei și da, sunt poate cei mai dificili pentru că ei nu au nici un fel de informație naturală despre cum le este bine sau mai puțin bine. Eu sunt un astfel de copil. Iar eu și azi am nevoie să intru în experiențe ca să înțeleg dacă îmi fac bine sau nu. Nu pot altfel, și vă spun că nu e simplu. Nici în rol de copil, nici în rol de adult.

Acești copii au nevoie de o structură, o siguranță foarte bine pusă în familie, de un părinte matur care să îi ajute să își identifice în mod sănătos direcția și ceea ce îi poate face bine și să îl lase, în același timp, să experimenteze viața așa cum simte.

Aceștia sunt viitorii adulți care vor putea face orice, dacă nu-și petrec jumătate din viață jucând un rol care nu le aparține. Așa ca mine.

Sursa foto