Cu ultimele puteri, ia-ți copilul în brațe și mulțumește-i că te iubește necondiționat

Dacă mă citiți de ceva vreme și v-ați făcut deja o imagine despre mine, acesta-i momentul care o să vă schimbe un pic unghiul.

Nu știu de unde mi-a venit această idee că sunt o persoană organizată. Poate de la faptul că-mi făceam singură patul când eram copil? Sau poate, că o ajutam pe mama în fiecare sâmbătă la curățenie. Adevărul e că îmi aranjam hainele frumos și plapuma sus în dulap, pentru că aveam nevoie de scaun pentru scris. Iar dormitorul avea rol de spațiu de învățat, dar și loc de jucat, de citit și invitat prieteni la ziua mea de naștere.

Realitatea e că eu nu sunt o persoană organizată. Nu păstrez banda de mers constant, nu iau notițe sau dacă le iau nu le folosesc. Am o memorie bunicică, dar nu mă pot baza întotdeauna pe ea. Și oricum, rețin ce mă frapează sau ce mă înnebunește de tot. Nu rețin chipuri. De fapt, consider că ăsta e unul dintre cele mai mari handicapuri pe care le am. Asta și pentru că orice chip e o poveste și mă pierd cu totul în ea.

Dimineața, o persoană care are un traseu clar definit până la serviciu și-napoi, chiar și cu Google Maps, are rutina deja formată. Nu-l mai ia nimic prin surprindere. Se trezește, se îmbracă cu hainele de office, pune mâncare la copii sau la pisică, ia micul dejun, își ia cafeaua și pleacă. Ajunge la birou își rezervă 10 minute pentru agenda zilnică sau probabil și-a făcut-o deja cu o zi înainte.  Cu așa rutină, am dat și eu randament vreo câțiva ani buni.

Azi dimineață, eu m-am îmbrăcat fix ca acum un an – colanți și-o bluză lungă gri – plus UGG-uri (neoriginale, dar din piele, asta ca să primesc doar roșii-n cap, nu și ouă care s-au scumpit) cu toate că afară erau vreo 15 grade. Chiar și așa am întârziat la școală pentru că nu reușesc să mă trezesc mai devreme, culcându-mă foarte târziu. Era 8.10 când m-am apucat să caut un căruț să i-l duc unei prietene de-ale mele. Nu găseam cadrul, a trebuit să iau o scară, mi-au căzut niște cutii în cap, asta în timp ce eu ar fi trebuit să plec de 10 minute să-l duc pe Andre la școală.

Într-un final, mi-am burdușit mașina cu căruțul și am reușit să plec. Pe drum, îi trimit mesaj prietenei mele că am în plan să vin la ea. Exact, nu aveam nimic programat cu ea. Bineînțeles, ca-n legile lui Murphy ea nu era disponibilă. Beti era acasă și mă aștepta într-o zi în care decisesem să nu meargă la grădiniță. Doar că, în loc să mă duc la ea, am plecat să-mi spăl mașină pe o vreme.

Stați că nu am terminat. Am pierdut o oră jumătate, timp în care afară picura, iar Beti mă aștepta acasă să mă joc cu ea. Când într-un final am ajuns acasă, au început să mă sune toți clienții de la biroul la care eu nu mă mai duc de câteva luni. Dat fiind acestea, m-am apucat să rezolv problemele unora care nici măcar nu mă mai plătesc. Dar nici măcar nu le-am rezolvat. Că m-am enervat atât de tare, încât am pierdut vremea certându-mă cu oamenii care nu și-au făcut treaba.

În concluzie, timpul a trecut, Beti s-a jucat singură, problemele au rămas nerezolvate, nu am scris nici un articol, dar am băut trei cafele pe stomacul gol.

Un singur lucru mă făcea cu adevărat fericită.

Unul singur! UNU! Să stau cu Beti!

Iar eu, inconștient, am ales să fac orice, ORICE, ca să nu fac ceea ce ar fi fost bine și m-ar fi împlinit.

Se cheamă autosabotaj. Și de această dată, l-am simțit la nivel maxim.

Toate: nu ai să reușești, nu ai să poți, tu nu poți, nu ai idei, nu găsești soluții, tu ești slabă mi s-au întors ca un bumerang și mi-au tăiat suflarea pentru o jumătate de zi.

La 12 fix, Beti și-a pus geaca peste rochița maieu cu Elsa și mi-a spus:

– Mami, eu plec în parc, vii?

Am ridicat ochii și sufletul m-a sugrumat.

Mi-am luat fetița în brațe, plângând.

Iar ea, mi-a luat chipul cu mânuțele ei mici și moi și mi-a spus:

– Hai în parc, mami. Nu fii supărată! Și m-a îmbrățișat tare și m-a pupat.

Am plecat amândouă în parc. Ea fericită cu trotineta vecinului, eu privind-o și admirându-i dragostea necondiționată cu care mă primește înapoi. Mereu în brațele ei.

Copilul care vindecă este copilul care te scoate din zona de confort, care te face să urli, să fugi și să te întorci mai bun, mai puternic. Este copilul care te pune la încercare, îți măsoară limitele, amintindu-ți mereu că tu poți și că vei reuși! Este copilul care nu te lasă până nu te face mai bun!

Sau, reversul medaliei,

este copilul care pus la pământ va deveni eternul rebel și fugar.

Pentru o jumătate de zi m-am autosabotat.

Apoi, m-a sunat o prietenă care m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile. Mi-am luat caietul de notițe, am făcut liste și mi-am programat timpul. Și lucrurile au prins contur.

După amiază, am stat doar noi două, eu și cu Beti, recuperând tot timpul pierdut până atunci.

Am supraviețuit. Suntem bine. De fapt, mai bine nici că se putea.

Pe toți ne urmăresc fantomele trecutului – familie, școală, prieteni. Într-o măsură mai mică sau mai mare, toți ne autosabotăm. 

Ne dorim o casă mare la curte, dar cheltuim fără control pentru că noi nu am avut.

Ne dorim un soț respectuos, dar ne căsătorim cu unul care ne amintește de un trecut dureros.

Vrem copiii noștri să fie fericiți, dar uităm să punem limite.

Partea bună e că ei ne iubesc necondiționat.

Partea proastă e că noi nu ne iubim necondiționat și atunci toate relațiile se strică, inclusiv cu copiii noștri, familia și cele profesionale.

Scoate deci o foaie de hârtie, scrie numele acelor persoane care țin la tine necondiționat.

Ține-o într-un loc sigur. Folosește-o! Oamenii care te iubesc abia așteaptă să te ajute!

Sursă foto