Cum ajutăm copiii să-și întărească încrederea în ei, să fie sociabili și creativi. Și să facă scurt metraje

Pe o scară de la 1 la 10, gradul meu de socializare este undeva între 1-1,25. Adică, ceva între antisocial și un zâmbet ca să nu fugi de mine.

De când scriu pentru mai mult de 10 oameni, respectiv mama, sora și cei doi buni prieteni ai mei care de fapt e doar unul, plus câteva vecine, mă mai cheamă lumea la evenimente.

La cele cu care rezonez mă duc. Timpul meu este atât de prețios, încât pentru 10 minute în plus acasă, fără trafic și aer condiționat în freză sunt în stare să renunț la aproape orice. Dar sunt întâlniri și la care îmi doresc să ajung. Cum este cea despre care vreau să vă vorbesc astăzi.

Acum vreo două săptămâni, înainte să înceapă școala și să-mi dea toată viața peste cap (pentru cei care nu știu, Andre, copilul cel mare a început pregătitoarea) m-am dus la un eveniment organizat de Ioana Ginghină.

Pe Ioana o știu de când am fost la una dintre cele mai frumoase piese de teatru pentru copii realizată de ea – Cântec despre Tisha.

Ați înțeles. O știu în sensul că am văzut-o de la distanță, pe scenă. Nu o știu, în sensul că am ieșit la cafea cu ea.

Însă de această dată, eram mai aproape de sensul cuvântului. Ne-am strâns într-o miercuri seară la noul sediu MiniArt Show, în zona Cismigiu, pentru o sesiune de actorie. De fapt, m-am dus să o cunosc personal pe Ioana și pentru Ana și Lavinia de la Parenting PR pentru care am o admirație deosebită.

N-am visat niciodată să mă fac actriță și nici să mă mărit cu vreun actor. Cu toate că ceva evenimente din tinerețea mea mă tot îndreptau spre cortine și miros vechi de recuzită.

Pe de altă parte, cred că Andre are stofă de actor. Face teatru de păpuși de pe la 4 ani, imită voci, iar în prezent, nici nu știi când vorbește el, măgarul, porcul sau alte plușuri de prin zonă cu tot cu accent specific.

Și eu fac teatru de păpuși acasă, însă asta nu m-a oprit să fiu extrem de reticentă la exercițiile pe care ni le-a prezentat Ioana. Îmi repetam în gând: eu nu pot face asta, nu pot! Cum să fac așa ceva? Mi-e rușine! Ce-or crede oamenii aceștia despre mine? Cu unii nici nu mă cunosc….

Nu pot să nu-mi amintesc când în clasa a IX-a, în fața unor colegi pe care nu-i cunoșteam de nicăieri, profa de geografie m-a scos în fața tablei ca să arăt pe harta Europei, România. Și m-am blocat. Îmi venea să plâng, atâta știu. Am primit 2 și un an de zile a trebuit să trăiesc cu rușinea că sunt incapabilă să îmi descopăr țara pe o hartă.

Unul dintre exerciții a fost acela de alerga în cerc, de a ne cânta numele pe silabe și de a saluta pe toată lumea cu mâna întinsă.

Acela nu e râsul meu.

Mi-a fost atâtde rușine să alerg prin fața tuturora, să salut și să vorbesc în același timp, încât mă întreb cum am reușit să supraviețuiesc. Mi-a fost teamă să nu fac ceva greșit, să nu fie aiurea, să nu mă fac de râs. Să mă vadă lumea fix așa cum sunt eu, fără ideile mele bune, fără zâmbetul meu drăguț, să fiu altfel de cum m-ar ști ei – și dacă nu voi plăcea?

După ce-a trecut furtuna, m-am mai liniștit. Nu m-a dat nimeni afară, chiar păreau că se distrează și că se încheagă grupul. Mi-a venit inima la loc.

Apoi, a trebuit să ne zicem numele și să facem un gest cu care ne identificăm. Șoc și groază! Cu ce mișcare mă identific eu, fără să fiu la volan, cratiță sau laptop? Am dansat, ceea ce fac aproape zilnic cu copiii mei. Și m-am simțit minunat, de parcă aș fi fost la mine în sufragerie făcând cerculețe pe muzica lui Enrique (Iglesias, of course).

Începusem să mă destind când brusc, telefonul mi-a vibrat anunțând o inundație la noi în grădină. Era nevoie de opinia mea de expert în robinete și canalizare. Abia ce mi se dezmorțise creierul. Partea proastă e că eram așa relaxată, că nici nu prea înțelegeam gravitatea problemei. Deja trecusem de două ori prin filmul acela, și-am supraviețuit cu brio.

De aici încolo, mă veți vedea cu telefonul în brațe explicând diferența între dimensiunile robineților, programul magazinelor de bricolaj și faptul că este extrem de important să se închidă generalul la apă.

De departe, cel mai greu exercițiu pentru mine, după cel cu salutul, a fost acela în care trebuia să ne mișcăm doi câte doi în cerc și să ne imităm unul pe celălalt, fără să pierzi contactul vizual.

Cumplit, mai ales dacă ești în cerc cu oameni pe care nu-i cunoști absolut deloc. În primul rând, trebuie să ai o mega imaginație să te miști într-un fel sau altul, încât să captezi publicul, iar apoi, să te uiți în ochii unei persoane și să-i transmiți emoții și gânduri ca și când v-ați băut cafeaua împreună de o veșnicie.

Am plecat de-acolo, pe cât de stresată cu apa din grădină, pe atât de fascinată de lumea actorilor atât de prezentă în trăiri și relaxați în gesturi și comportamente.

Acasă am apărut ca o floare. Apa curgea în toate direcțiile, copiii mă așteptau în ușă, mama era stresată că era Cris stresat, iar Cris era stresat, în general, pe situație.

Cu o mișcare de baghetă, am făcut o vrajă și s-a rezolvat totul în mai puțin de o oră.

Însă ceea ce fusese cu adevărat minunat în acea zi, a fost să descopăr în mine puteri nebănuite de autodepășire, să fiu pusă în situații care să mă ajute să mă accept așa cum sunt, și mai ales, să reușesc să mă apropii de oameni pe care nu-i cunosc deloc dar simt că-i știu de-o viață.

Informații despre ateliere MiniArtShow: cursuri, prețuri, orar, locație și alte detalii găsiți aici.

Îi mulțumesc Ioanei pentru inițiativă, fetelor de la Parenting PR pentru invitație, bloggerilor prezenți, Starbucks pentru cafea și Dulcipass pentru tartele excepționale (zice o nemâncătoare de dulciuri).