Cum ar fi să ai o viață fără griji, fără certuri cu nevasta și vacanțe mult visate?

Cunoașteți acele momente când tu știi că faci bine ceea ce faci, doar că preferi să taci pentru că oamenii din jur nu reușesc să spună mai mult decât:

– Eu n-aș putea face asta niciodată!

– Vorbești din filme!

– Voi chiar faceți asta?

– Nu știu cum reușești!

– Decât așa, mai bine să mă bucur acum de ce am.

– Știi, eu n-am avut o copilărie fericită. Vreau să mă bucur de asta, acum!

Începi să te simți cam aiurea, venit de pe altă planetă, un fel de ciudata satului și-atunci, mai bine tac.

O dată cu evenimentul Florinei Badea, Mama Time Out, ediția a 5-a m-am bucurat și eu deplin ca un copil căruia i se recunosc meritele.

Cum să facem să avem bani?

Oricât de ciudat ar suna, eu nu mă pot plânge de bani. Și nu pentru că aș fi niscai milionară, doar că am totul în așa control încât dacă azi îmi doresc ceva cu adevărat, îmi pot cumpăra.

Diferența este că – pam, pam! – nu (prea) îmi doresc.

De la sticla de Prosecco cumpărată în plus în frigider, până la o pereche nouă de cizme din mall aplic continuu procesul de filtrare – nevoie sau dorință?

Pentru că nevoia satisface o necesitate – beau un pahar de Prosecco ca să mă relaxez și să uit de ziua asta infernală, dar dacă și mâine și poimâine se repetă, atunci e o dorință care poate duce la o obișnuință și se poate transforma în viciu. Vedeți shoppingul compulsiv, de exemplu. Cumpăratul din impuls – și biscuiți și ciocolata și înghețată și brânză de aia și de cealaltă și iaurt de 3 feluri și cereale de 2 tipuri.

2 sacouri, 3 costume, 2 fuste, 4 cămăși, 3 pereche de pantofi identici dar de culori diferite. Ca să am și eu odată! Doar că, surpriză, luna viitoare iar nu o să ai suficient.

Acum vreo 15 ani, în primul nostru an în România, câștigam împreună cât să ne permitem să stăm într-un apartament cu două camere în chirie, să vedem un film în oraș, să ieșim într-un club și să mâncăm suficient de bine acasă.

Într-o zi, pe la final de lună, îi zic:

– Mai avem 100 lei din salariul meu. Hai să mergem la cumpărături.

Cris a rămas tablou. Avea să fie prima noastră discuție adevărată. Și ultima despre bani din viața noastră.

– Cum adică? Nu înțeleg.

– Mai am din salariul MEU 100 lei, vreau să-mi cumpăr ceva.

– Păi ai nevoie de ceva?

– …….Găsesc.

– Păi ai sau nu ai?

– Mă enervezi. Eu dacă vreau să cumpăr ceva, o să cumpăr. Vreau să mă bucur de bani. Sunt banii MEI.

– Eu nu-ți zic să nu te bucuri. Îți spun doar că dacă îi economisești, la finalul lunii următoare o să te poți bucura mai mult. În loc să-ți iei acum o geantă, peste o lună îți iei o geantă mai scumpă, mai calitativă, de exemplu. Iar dacă nici peste o lună nu cheltuiești pentru că poate nu ai nevoie de geantă, peste 6 luni ai putea să pleci într-un concediu. Banii rămași, în general, se economisesc. Se poate întâmpla orice. Dacă ai nevoie de bani urgent pentru o operație, ce faci? Împrumuți? Cine o să-ți dea?

N-am fost deloc fericită cu acestă explicație. Făcea mult sensdoar că îmi era 
aproape imposibil să accept să nu mă bucur de bănuțul muncit  de mine ACUM. Dacă 
mâine n-o să mai fie?

Între cele 30 de intrări și ieșiri ale lui Beti pe ușa evenimentului, am reținut de la Anamaria Ciuhuța că tot ceea ce alegem să facem cu banii și pentru bani ține de un model preluat din familie.

Încă un motiv să fim părinți echilibrați. În cazul în care nu aveam suficiente îndatoriri.

Unul dintre modelele cu care eu m-am identificat a fost acela a lipsei de încredere în mine.

Nevoia constantă de a alege proiecte de tip voluntariat, locuri de muncă plătite minim sau frica de a nu cere măriri de salariu se ascunde sub acestă mască a lipsei de încredere – eu nu merit, munca mea nu este atât de importantă pentru a fi remunerată, dacă sunt bună ceilalți mă vor observa, doar că ceilalți au de obicei altă treabă de făcut.

Astfel că banii pe cât de greu vor veni, pe atât de rapid se vor duce.

Procesul meu de recuperare

E de prisos să vă spun că după discuția cu Cris de mai sus, am intrat într-un super proces de frustrare.

Voiam și eu să simt că merit suta aia de lei, că merit să-mi cumpăr ceva doar pentru mine și să mă bucur și eu de munca mea.

M-am întrebat pentru prima dată – ăsta-i băiatul cu care vreau să trăiesc? Care-mi fură fericirea? Nu mă lasă să mă bucur de banii mei? Ce-i aia ”să-i pun la bancă”? Cum adică, ”peste un an să ne cumpărăm casă?” Cu 100 lei? Casă?

Într-un proces de conștiință, am ales totuși să-i pun la bancă.

Pasul 1. Ne-am creat obiective. Peste un an să ne mutăm la casa noastră. A fost un singur obiectiv și cel mai important. După apariția copiilor, am refăcut lista de obiective. Să îi dăm la o școală bună pe copii, să avem concedii de x ori pe an, în x locații, etc

Obiectivele sunt SMART. Nu-mi doresc vacanță în Hawaii, ci în Grecia cu copiii. Doar că la un hotel de 5 stele dacă se poate. Și nici nu vreau școală americană cu 15 000 euro/ an taxă. Ci una în care să existe respect pentru copil și să mi-o permit financiar.

Pasul 2. Am analizat pe ce cheltuim banii. Timp de 1 an de zile am completat într-un document excel toate cheltuielile lunare. Toate, de la parcarea de 1.5 lei, până la cafeaua de 5 lei și punga de 50 de bani. Apoi, am tras linie și am analizat pe ce se duc banii, ce putem tăia, unde putem fi mai atenți. La final, ne-am creat un buget lunar peste care nu trecem. Vrem o pereche de pantofi, așteaptă bugetul de luna viitoare. Avem un eveniment la care avem nevoie de pantofi acum, îi cumpărăm, dar scade bugetul de luna viitoare.

Pasul 3. Am creat un fond de urgențe. Vine Casco la mașină, taxele și impozitele anuale, are mama o urgență, trebuie plătită taxa de școală la Andre, mergem la un botez, toate aceste cheltuieli care nu sunt lunare și au calitatea de urgente sunt plătite din acest fond fără să ne dezechilibreze bugetul lunar.

Nu vă pot exprima sentimentul de siguranță pe care-l avem când vin taxele și știu că banii sunt păstrați acolo, anume pentru asta.

Pasul 4. Ne educăm copiii în spiritul nevoie vs dorință. 

– Mamiiii, vreau și eu telefon că și Nu-știu-care de la mine de la școală are unul, îmi spune Andre la 6 ani.

– Păi și ce face acest copil cu telefonul la școală?

– Îl ține cu el. Nu se joacă pe el. O sună pe mama când iese de la școală.

– Iubirea mea, eu sunt mereu la ușă când termini tu orele. Nici nu te lasă portarul să ieși până nu vin eu. Crezi că ai nevoie de telefon?

– Nu…., dar VREAU!

Pasul 5. Banii se investesc. Dacă mai rămân bani după bugetul lunar, situații de urgență și atingerea obiectivelor, aceștia ar trebui investiți. Nu e ca și când trăim în țara unde pensiile sunt de parlamentari și bătrânii pleacă la băi în Franța. În cel mai bun caz, la bătrânețe vă primește un copil la el în schimbul serviciilor de babysitting.

Înainte să vă faceți o cruce mare și să vă minunați că există oameni care fac și chestia asta, stați un moment și gândiți-vă:

Voi ce faceți cu banii?

Dacă nu aveți un răspuns în următoarele secunde, recitiți articolul.

Fără obiective clare, șansele ca banii să plece la mall pe a cincea pereche de cizme sau al treilea lego din lună sunt aproape maxime.

Sursa foto