Diferența între consecința unui comportament nepotrivit la adult și amenințarea la copil
Nu am absolut nici un dubiu că dacă primeam 1 ban de fiecare dată când am auzit:
– Păi, cum, copilul trebuie să știe că dacă nu mănâncă tot din farfurie nu primește desert, nu așa se întâmplă și la noi? Dacă nu muncim, nu primim salariu?
Deveneam bilionară în euro.
Și ca să vă răspund pe scurt, nu, nu este același lucru. Pentru că există ceea ce numim vârstă sau cum ar zice americanul ”timing”, ”a proper timing”, adică un moment potrivit pentru orișice ni se întâmplă în viață.
Acest articol vine ca urmare a sutelor de comentarii pe care le-am primit la un alt articol despre anxietatea la copil.
Doresc să vă anunț pe această cale că acel articol l-am scris după o lungă și minuțioasă muncă pentru mine, în primul rând, și de aceea, nu am nici un dubiu că știu ce am scris. De altfel, nici nu l-aș fi publicat dacă aș fi avut vreun dubiu asupra lui. Până la probe contrare, nu aveți decât să mă credeți sau să mă ignorați. Cum vă spune suflețelul de părinte, că tot voi sunteți cei mai buni părinți pentru copiii voștri. Și în nici un caz eu, doar pentru că am scris ce consider că ar trebui făcut din propria mea experiență. Alegerea stă întotdeauna în mâinile noastre și cu cât suntem mai asumați în decizia luată, cu atât ne vom educa copiii mai potrivit.
Cred că nimic nu se compară cu un părinte hotărât chiar și atunci când noi avem impresia că am fi făcut diferit în pielea lui!
Un părinte asumat are deja un copil fericit!
Dar revenind acum la povestea în care adultul care nu îți face treaba este egal cu copilul care nu doarme la prânz, nu închide telefonul sau nu mănâncă din farfurie este falsă cu F mare.
Iar logica este foarte simplă și o găsiți în toate cărțile de psihologie.
Adultul are cortexul prefrontal dezvoltat complet. Adică organul unde se formează conștiința legăturii cauză – efect funcționează în deplina capacitate de a decide și de a acționa în consecință.
De aceea se dă omul afară de la serviciu dacă nu-și face treaba sau i se taie din salariu dacă nu este competent.
Ceea ce nu putem vorbi despre un copil.
Pentru că la copil, cortexul prefrontal este în curs de dezvoltare și nu ne putem aștepta ca o dată ce i-am spus să mănânce pentru că așa vrei tu, părintele, el să înfulece cu poftă. Că nu știe de ce pentru că nici capacitate intelectuală încă nu are, nici experiența de viață nu-l ajută. Așa că, de cele mai multe ori, o ia sub formă de glumă. Că doar sunt copii și joaca e baza!
Un copil pentru a învăța relația cauză – efect are nevoie să fie ajutat de părinte. Și nu amenințat. Pentru că altfel nu știe. Nu că nu vrea, că poate ar vrea decât să-și audă părinții țipând la el, doar că el chiar nu știe. Cum spuneam, nici intelectual nu este dezvoltat suficient, nici experiența nu îl ajută. Așa că înainte de a fi învățat prin amenințare că i se taie netul sau i se ia desertul, da, mă rezum la aceleași exemple banale pentru a vă forța să ieșiți din zona de confort, dar noi știm că sunt mult mai multe și mult mai grave: te las aici dacă nu vii acum, te bat de te omor dacă nu iei 10, etc. are nevoie să știe că este în siguranță orice ar face. Are nevoie să știe, să simtă că părinții îi sunt alături indiferent că se rupe lumea în două dacă el nu mănâncă ciorba din farfurie. Are nevoie să înțeleagă că dacă, și aici vă rog să fiți atenți, DACĂ nu mănâncă mâncare gătiră, respectiv, sănătoasă, pe termen lung se va îmbolnăvi, nu va putea alerga, nu va putea să se joace cu copiii afară. Că dacă nu închide ecranul, corpul lui va avea reacții negative precum: nu se va putea odihni, îl va durea capul, stomacul, nu va avea poftă de mâncare.
E nevoie ca alături de părinți să experimenteze prin situații concrete această cauzalitate. De exemplu, așa cum dacă alergi, cazi, și dacă nu mănânci sănptos, te îmbolnăvești. Nu trebuie să așteptăm 10 ani să dezvolte copilul nu știu ce boală, ci îl putem ajuta să înțeleagă prin exemple care ne stau la îndemână.
Asta, desigur, dacă sunt copii mai mari. Și avem răbdare să vorbim același lucru de 10 ori. Uneori ne iese, alteori, nu. Iar când nu mai putem, începem să amenințăm. Dar luați-o ca o excepție și nu o regulă de parenting, că nu e.
Dacă sunt mici, mici, suntem în zona roz, cum îi spun eu, creierul copilului încă este pur și putem să-i reglăm principiile, limitele mult mai ușor. Puterea e la noi mereu, nu uitați!
Regula casei este: prima dată mâncăm mâncarea gătită, apoi, desert. Un copil care este de mic învățat cu regulile, când va fi mai mare nu va crea atât de multe probleme cum v-ați putea voi închipui. O spun din experiență.
Asta pentru că acel organ amintit mai sus, cortexul prefrontal este în dezvoltare și cum îl creăm acum, așa o să fie până la adânci bătrâneți. Sau, cu terapie, sunt șanse să se mai îmbunătățească, tot din experiență vorbesc.
Problema actuală nu sunt copiii că nu știu să se oprească. Mă scuzați că vă spun, că și eu sunt părinte și fac și eu destul de multe greșeli, dar noi suntem, adulții care nu pun la momentul potrivit reguli stricte, iar în timp, copiii dezvoltă obiceiuri care se mai schimbă foarte greu spre deloc.
Amenințarea, condiționarea rezolvă doar pe termen scurt problema. Pe termen lung, copiii echilibrați sunt cei cărora li s-au impus de mici reguli stricte și limite clare în ceea ce privește sănătatea fizică, iar mai apoi, emoțională.
Nu ai cum să te aștepți ca un copil care nu are întipărit în memoria celulară orele principale de masă, orele de odihnă, gustul dezvoltat pe mâncare sănătoasă, respectul și valorile de viață, la 10, 12, 14 ani să devină brusc un copil care știe să închidă ecranele și să mănânce doar o dată pe săptămână fast food.
Doar dacă l-a nimerit Sfaântul Duh în cap cu o minune!
Baza la toatea acestea se creează în perioada 0-7 ani, modelul din familie despre care tot de vorbește pe la televizor.
Așa că, dacă aveți un copil care nu ascultă decât cu amenințări, nu vă mai supărați pe mine, uitați-vă la voi că acolo e rezolvarea copilului din fața voastră.
Vestea proastă e că limitele clare e un proiect pe termen lung și solicită multă răbdare, empatie și acceptare că uneori, ca părinți, greșim.
Vestea bună e că niciodată nu e prea târziu să faci orice pentru copilul tău!
Credeți-mă pe cuvânt, se poate să avem copiii pe care ni-i dorim!
