Diferența stă în om și nu în poziția pe care o ocupă!

Drumul care leagă strada principală de strada pe care locuiesc astăzi e formată din două benzi dar numai pe una se circulă pentru că e singura pietruită. Cealaltă e o groapă plină cu noroi, mai ales după ploile din ultimele zile pe care mai trec din când în când, tractoarele.

Pe cea pietruită se trece în ambele sensuri aplicând regula celor 7 ani de-acasă: cel care are prioritate e cel care în situația dată trebuie să dea prioritate pentru că pe banda lui există din loc în loc unele intrânduri unde se poate băga pentru a-l lăsa pe celălalt să treacă. Dacă ai nenorocul să dai peste unul care a funcționează pe lozinca ”mor cu dreptatea în mână”, iar tu ești nefericitul fără prioritate riști să te trezești într-o gaură soră cu cea de gunoi de la Glina de unde o să mai ieși când o să-ți cumperi camion.

Un adevărat test de educație și bună cuviință!

Până acum jumătate de an locuiam într-un cartier rezidențial vecin, cu pază la poartă, vecini care ar fi putut să se uite în ochii tăi și să nu te salute, care să treacă razant pe lângă copiii ieșiți la joacă depășind lejer limita de 10km/ oră, unii chiar să trimită emailuri nemulțumiți că prea s-au înmulțit copiii în cartier și se joacă pe stradă, de parcă ar exista vreo lege chinezească de limitare a nașterilor iar noi n-o știm, alții erau deranjați de lătratul câinilor celorlați vecini, altcineva a tăiat cablul de internet la jumătate dintre case pe motiv că trecea pe proprietatea ei privată, alții își lăsau câinii liberi pe stradă și te trezeai dimineața cu un ditamai cadou fix în fața porții tale.  Noroc de câteva vecine cu care mă împrietenisem și despre care povestesc în Destin de mamă că ne mai ventilam și noi.

Când ne-am mutat acum 6 luni aici și-am văzut halul de stradă neasfaltată, zeci de câini umblând în haite și nici un om pe stradă, mi-am spus în gând:

– Nu ți-a plăcut la civilizație și vecini vedete, huh? Servește-o pe aceasta!

Iar temerea majoră a fost că vine iarna și rămân înzăpezită. Ceea ce s-a și întâmplat. Când a dat ninsoarea peste noi, iar mașina mea s-a împotmolit în mijlocul străzii într-un viraj de întoarcere a sensului de mers, s-au strâns 2 vecini ca din senin să mă ajute la împins.

Vă spun sincer că nu mi-a venit să cred!

Așa am făcut cunoștință cu ei, ajutându-mă la împins mașina. Iar apoi, la vreo câteva zile după, când a trecut ninsoarea dar s-a lăsat gerul și eu încercam într-o dimineață să dezgheț parbrizul în vremurile bune când era școală normală, un alt vecin, mai din capătul străzii s-a oprit și mi-a dat un spray de dezghețat:
– Cu ăsta durează câteva secunde, mi-a spus el.

Vă zic din nou foarte sincer că mi-a bucurat toată ziua.

Iar apoi, de fiecare dată când plecam să-l iau pe Andre de la școală și mă întâlneam cu vecinul de vis a vis care mă saluta ca la manualul bunelor maniere:

– Bună ziua, vecină! Ce mai faceți?

m-am îndrăgostit iremediabil de acest loc.

4 ani am stat în partea cealaltă, o dată nu m-a salutat vecina de vis a vis!

Zilele trecute am avut ceva treabă prin oraș și m-am tot fâțâit pe strada noastră cu o singură bandă disponibilă. Când mă duc spre oraș, nu am prioritate, trebuie să fiu atentă și să mulțumesc tuturora pentru că mă lasă să trec. Toți zâmbesc, iar eu ridic mâna în semn de apreciere. Și ei, la rândul lor, când pleacă spre oraș se găsesc în papucii mei. Și ei, atunci, au nevoie de aceeași înțelegere așa cum am și eu acum.

Când mă întorc, sunt cea privilegiată. Eu am prioritate dar trebuie să-i las pe ceilalți să treacă. Mă opresc în capătul străzii, îi las să vină ușor, au ieșit copiii cu bunicii pe aceeași singură bandă asfaltată, așa că nu vreau să creez o stare de stres pentru nici unul dintre ei. Trec toate mașinile, îmi mulțumește toată lumea, eu zâmbesc la ei.

Suntem cu toții în aceeași barcă!

Ajung la copiii cu bunici, încetinesc cât pot eu de mult, mai încolo e un bebeluș în căruț și-mi amintesc de mine, mamă de copil abia născut, că încercam pe cât posibil atunci când îl plimbam pe străduțele din jurul casei să mă feresc de mașinile care treceau în viteză. Mi se părea că-i deranjează somnul și că-l sperie. Bunicii ridică mâna în semn de salut, mămica îmi zâmbește prietenos. Pe Centura Bucureștiului un tir se bagă în fața mea, el ridică mâna în semn de salut, eu mă gândesccă că n-am făcut nimic extraordinar și totuși, mă simt de parcă mi-aș fi donat un rinichi.
Îmi vin în minte toți oamenii aceia care n-au zis o dată:

– Bună ziua! sau Mulțumesc! când ne-am văzut în fața casei sau când i-am lăsat să treacă în locul meu și care primesc în fiecare zi șansa de a avea o stare de bine și nu o fac.

E un pic de educație, un gram de modestie și poate un pic mai mult de empatie.

Eu chiar cred că atunci când îl faci pe cei din jur să se simtă la același nivel cu tine, confortabil și în siguranță, te-ai ales cu cea mai bună zi din viața ta!

Și mai sunt ceilalți care se simt mereu pe alt nivel decât al tău, iar lor nu le poți răspunde decât cu indiferență.

Timpul și energia ta sunt mult prea prețioase pentru a fi consumate pe cineva care nu s-ar coborî niciodată la nivelul tău ca să te vadă!