Dincolo, cineva abia așteaptă să mă iubească

Aș vrea să vă pot spune astăzi o poveste cu un prinț și-o prințesă. Care s-au văzut, s-au iubit, iar apoi s-au căsătorit. Au făcut copii, toți așteptați și acceptați și pe care i-au educat în spiritul parentingului echilibrat și corect. Și-au ascultat inima și instinctul, copiii lor și-au urmat visele, au reușit în viață, iar azi au la rândul lor familii fericite. Până și soacrele se înțeleg perfect între ele.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am zis povestea așa.

În viața reală, prințul e la muncă, iar prințesa se întreabă: oare mă mai iubește?

Mi-aș fi dorit să fie povestea părinților mei. Sau a părinților, părinților mei. Iar eu să fiu acel copil care-și urmează visele, echilibrat și puternic emoțional.

Să primesc pasele vieții cu degetele răsfirate ca la volei și să dau mingea mai departe, calculându-mi bine mișcarea și forța. Să zâmbesc atunci când glumele ating puncte sensibile sau să-mi mențin coerența când vorbele scobesc în carne vie.

– Aș vrea să dau restart la amintiri, i-am spus. S-o iau de la zero. Nu se poate? Să nu mă mai duc mereu înapoi, în gânduri, în imagini trecute și în experiențe ce nu-mi fac bine.

N-am mai așteptat răspuns. Știu că se poate. Am tendința asta de a mă întreba lucruri evidente cu glas tare ca să le aud, să le dau viață, putere și sens.

Se poate, orice se poate dacă vrem

Cărăm după noi nevoile a două, trei generații de mame, bunici și străbunici de a fi acceptate așa cum suntem, poate prea vorbărețe sau prea tăcute, retrase sau impulsive, anxioase sau independente, cumva nepotrivite mediului înconjurător.

Până nu demult, mă omorau cu zile prietenele care plecau în oraș fără mine, care se așezau la o masă unde nu mai erau locuri pentru mine, care aveau secrete fără să mă includă și pe mine.

Reușeau să-mi transforme această durere de a nu fi potrivit, suficient sau de a nu merita într-o pelerină grea pe care abia mai reușeam să o târâi după mine.

Oare am vorbit prea mult? Să fi uitat să salut? Am greșit cu ceva? N-o fi locul meu aici? Mai bine stăteam acasă.

Niciodată nu mi-am dorit să fiu ca ele, ci CU ele

Când am înțeles că oamenii te fac să te simți rău dintr-o nevoie de-a lor neîmplinită și de cele mai multe ori din invidie, mi-a venit să deschid șampania aia bună produsă în anul nașterii mele doar c-o băusem 3 luni mai înainte când am descoperit comunicarea eficientă cu soțul meu:

– Dragul meu, poți, te rog, să-mi cureți 3 cartofi pe care-i găsești în garaj – cum intri, în fața ta într-o cutie de carton 10X15, deasupra bidoanelor de apă, să-i tai cuburi de 2X2, să-i pui în oala cea mai mică pe care o găsești în sertarul cel mare de lângă cuptor, în dreapta, pe care o umpli pe jumătate cu apă, pui 3 grame de sare de mare și o lași să fiarbă pentru 15 minute jumătate?

– Sigur!

Mi-am luat în schimb o înghețată și-am savurat-o pe scaunul din bucătărie, simțindu-mă ca pe malul mării în Italia, bucurându-mă de mine.

După ce lucrurile s-au mai limpezit în capul meu, iar dopamina a început să-mi explodeze în vene precum artificiile de revelion, mi-am reamintit că:

– nimeni, niciodată nu are dreptul să te facă să te simți rău!

– dacă nimeni nu-ți face loc la masă, înseamnă că locul tău nu e acolo. E dincolo, în viața ta.

În primul moment când nu te simți bine undeva, lângă cineva, nu e decât destinul care-ți spune:

– Aici nu este locul tău. Dincolo, cineva abia așteaptă să te asculte, să te vadă și să te iubească.

Sursa foto