Educă-ți copilul în așa fel încât să se comporte mai bine când nu ești în preajma lui!
Nu de puține ori, ca părinte, dar mai ales ca mamă, avem impresia că deținem adevărul absolut când vine vorba de copiii noștri.
Dar ce spun eu copiii noștri, că și despre copiii altora avem impresia că știm aproape totul numai după modul cum vorbește sau nu spun ”bună ziua” doamnei educatoare.
Pe vremuri, umbla vorba că un copil se naște fără manualul de instrucțiuni și cumva, dădea părinților senzația că greșelile sunt acceptate, ba chiar și binevenite în educația unui copil sănătos.
Acuma, părinții au scris manualul cu mult înainte să-și nască proprii copii. Iar părinții cu un singur copil știu exact cum e viața cu doi, cei cu doi cu patru și toți devenim o masă de părinți care știu perfect ce să facem cu copiii altora, în timp ce cu ai noștri mergem la psiholog.
Nu că ar fi ceva greșit. Ci, din contră, e chiar binevenit, pentru că atunci realizăm că noi, părinții avem o problemă, iar mai apoi, copilul.
Așa că, da, mergeți cu copiii la psiholog! Pentru voi, în primul rând!
Una dintre lecțiile cele mai valoroase pe care le-am primit de la copilul meu, pe această temă a controlului absolut și atotcunoașterii mele în relație cu el, a fost când am înscris-o pe Beti la școală.
Copilul care a plâns azi de zile în fața grădiniței, care s-a trezit noaptea căutându-mă, copilul cu dermatită atopică care m-a dus pe culmile disperării și înapoi, care îmi solicită și ultima bucățică de energie și are nevoie de atenție constantă intra în clasa 0.
Nici nu știam bine ce tip de învățătoare i s-ar potrivi, în condițiile în care educatorea de unde pleca era pansament de pus la rană, iar ea tot a plâns 4 ani continuu.
Pe cât de relaxată fusesem cu cel mare, pe atât de stresată eram cu ea. Simțeam că e datoria mea să se acomodeze ușor la școală, să îi placă de doamna învățătoare, să își facă prieteni, că eu trebuie cumva să fac o magie și toate să se așeze așa cum cred că-i va fi ei bine.
M-am dus să vorbesc cu doamna învățătoare, să-i spun că Beti e un copil mai deosebit, că e posibil să nu răspundă mereu la oră și că va necesita multă răbdare.
Problema pe care n-o vedeam era că eu nu dețineam controlul vieții și nu aveam cum garanta că lucrurile o să se așeze așa cum voiam eu.
Vreo 2 luni m-am perpelit, până când, epuizată, n-am avut altă soluție decât să las lucrurile să se așeze în voia lor.
Iar eu să am încredere că o să se așeze cum va fi mai bine.
La prima întâlnire după vreo 2 săptămâni, doamna învățătoare mi-a spus direct:
– Doamna Bento, să știți că Beti nu e deloc așa cum mi-ați spus dumneavoastră! Este prima care răspunde, și-a făcut prieteni, mă pot baza mereu pe ea la ore!
A fost ca și cum o cortină întreagă de nori s-a evaporat în fața mea
Nu mi-a venit să cred! Cum? Copilul meu? Care plânge, care nu vrea aia, nu vrea cealaltă? Nu-i place aia, nu-i convine cealaltă?
Mi se întâmplă de multe ori să văd părinți care au impresia că știu absolut totul despre copiii lor. Am învățat, însă, în timp, că a ști totul despre copilul tău nu te face un părinte mai bun. Pentru că e imposibil să știi totul despre cineva, chiar și despre copilul tău.
Când totul stă în puterea și controlul nostru absolut, când știm totul, de fapt, în realitate nu facem altceva decât să ne creștem copiii în propriile așteptări, temeri și speranțe. Nu ale lor, ci ale noastre!
Știți voi, abia când accepți că nu știi nimic, începi să știi totul!
Ceea ce te face un părinte bun este să ai încredere în copilul tău, că atunci când nu ești lângă el, are capacitatea să se descurce chiar mai bine decât ar face-o cu tine în preajmă.
Înseamnă că ai pus deja baza solidă, și acum e momentul să-l lași pe el, cu încredere și acceptare, să construiască după propriile lui vise și simțiri.
Asta da, te face cu adevărat un bun părinte pentru copilul tău!
