Eu sunt Iasmina!
Până la tabăra lui Rozi de la Portița, poveștile terapeutice erau ceva simpatic și drăguț, utile mai ales să-i învețe pe copiii mei să-și înțeleagă emoțiile. Am biblioteca plină de astfel de cărți și jocuri, mi-au fost și îmi sunt în continuare utile, mai ales în momentele de ”povestea de noapte bună”, astfel că le-am asociat mai mereu cu copiii și nicidecum cu adulți.
Desigur, nu-l întâlnisem încă pe Jean Baptiste Manitou. Omul cu tobele, i-aș spune eu, cu toate că ceea ce cară după el sunt departe de a fi tobe, pe numele lor real de djembeuri, parte din Metoda Totem sunt instrumente muzicale care prin bătaie cu degetele sau palmele în ritmul tău propriu, te ajută să intri într-o stare de relaxare, așa ca la psiholog, și să poți să te lași purtat de povestea pe care el în persoană o creează și tot el o spune cu o voce perfectă de povestitor înnăscut.
Când ne-a spus în prima zi de tabără că ne-a pregătit o poveste terapeutică aproape că mi-am spus în gând:
– Nu cred că am venit până aici ca să aud asta!
Povestea aceea și următoarele care au venit urmau să-mi schimbe viața. Pentru totdeauna.
Cu acordul lui, astăzi am să v-o prezint pe Iasmina. De aici încolo, Iasmina a devenit laitmotivul vieții mele de cuplu! Asta ca să știți că de câte ori voi aminti de Iasmina, voi face referire la această poveste și la toate schimbările care au venit din moment ce ultimul deget s-a oprit pe djembeu, iar eu m-am trezit din somn.
Vă invit să vă așezați comod pe fotoliu și să citiți, fără ca cineva să vă deranjeze, povestea ei. Eliberați-vă de gânduri, beți o cafea sau ceva mai tare, imaginați-vă pe-o plajă singură, lăsați-vă corpul să plutească și mintea să viseze.
Ai fost tu, vreodată, Iasmina cuiva?
Într-o casă frumoasă, într-un sat, trăiește un grădinar care are grijă de grădina lui de flori: le udă, le curăță de buruieni, le vorbește cu drag. Dintre toate florile din grădină, însă, pe una o iubește cel mai mult. Și din dragoste și apreciere pentru ea, i-a dat numele Iasmina.
Iasmina trăiește alături de celelalte flori, își zâmbesc una alteia, își mișcă petalele după zborul albinuțelor, se joacă împreună. Dar într-o zi, grădinarul observă că Iasmina nu mai este așa de fericită alături de celelalte flori și decide să o mute singură, într-un spațiu special amenajat numai pentru ea.
Iasmina devenea din ce în ce mai frumoasă, era fericită, iar grădinarul nu contenea să-și arate iubirea pentru ea.
Înainte să vă povestesc concluziile mele care sunt absolut personale și subiective, aș vrea să vă gândiți la următoarele întrebări:
- Cum v-a făcut povestea să vă simțiți: furioasă, înduioșată, geloasă?
- Cu ce personaj v-ați identificat?
- Ați fost voi, vreodată, Iasmina cuiva?
- Sau poate sunteți deja și nu v-ați dat seama? Sau poate nu sunteți și abia acum v-ați dat seama?
- V-ați simțit vreodată un grădinar într-o grădină plină de flori?
- Ați fost vreodată grădinarul unei Iasmine?
- Cum credeți că se termină povestea Iasminei?
Experiența mea:
Povestea aceasta are multe înțelesuri. Dar orice sens i-am da este despre relații vindecătoare.
În momentul în care am auzit că grădinarul o iubește mai mult pe Iasmina și că i-a mai dat și nume special, eu am intrat în negare, am refuzat să mai aud, mă forțam să fiu atentă, dar corpul meu refuza să mai asculte despre ”prea minunata, prea mult iubita, extraordinara Iasmina! Mă lași? Păi și restul florilor? Ele nu sunt bune și minunate și extraordinare?” îmi suna în minte. Apoi, pe cuvântul meu de om, că am 38 de ani și Dumnezeu mi-e martor, am adormit.
M-am trezit când m-a întrebat Jean Baptiste cum cred eu că se termină povestea.
Iar eu, puțin rușinată, precum copilul prins cu lecția neînvățată, i-am spus:
– Pe mine m-a enervat grădinarul, a făcut-o pe aia specială, ca ce chestie? De ce, avea mai multe petale sau cum? Și am refuzat să mai ascult. Îmi pare rău. Îmi puteți povesti, pe scurt, finalul?
Asta ca să înțelegeți cât de revoltată eram. Iasmina nu eram eu, ci o floare oarecare rămasă în grădină. Mă poziționasem ca un copil abandonat în fața Iasminei când în realitate, eram Iasmina însăși, iubită și apreciată.
Iasmina care nu s-a iubit niciodată așa cum ar fi trebuit, să-și bea cafeaua în grădină și nu la masa de bucătărie cu laptopul în brațe, să nu spele azi rufele și nici curat să facă și să gătească pizza adusă de curier. Să facă ce-i place, să refuze când nu-i place, să-și cumpere ceva frumos fără să o mustre conștiința că celor mici nu le-a luat nimic, să-și scoată soțul la prânz, în oraș, chiar dacă agenda geme de treburi neterminate.
– Nimic nu e mai presus decât fericirea ta! îmi spunea el. Iar eu credeam că-mi spune, doar așa, că sună bine, un text dintr-o carte, n-am crezut că poate fi și real.
Floarea din grădină nu merită iubire și mângâiere, ci doar Iasmina!
Dar cine te împiedică să fii ea?
De câte ori am dubii că poate nu merit un costum nou de baie, mă întreb retoric: păi nu sunt eu Iasmina cu ultimul costum cumpărat acum 5 ani? Ba, sunt!
De câte ori îmi doresc ceva, cum a fost povestea cu uscătorul pe care soțul meu nici acum nu-l înghite, consideră că e mare consumator de resurse naturale, îmi amintesc că mai presus de orice stă fericirea mea, iar el e grădinarul meu care mă iubește și mă susține chiar dacă nu e tot timpul de acord cu mine.
Poate că nu am fost Iasmina învățătoarei din generală, poate nici a profei de mate sau de chimie și sigur nici a tipului cu care voiam să mă mărit când aveam 20 de ani. Dar am fost Iasmina dirigului de română care mi-a suflat praf de inspirație ca să scriu, am fost și sunt Iasmina lu tata care mă iubește necondiționat, sunt Iasmina prietenelor mele, a surorii mele, a copiilor, sunt Iasmina soțului meu și sunt Iasmina mea!
Că Iasmina nu e DOAR un costum de baie, un uscător sau un grădinar atent la fericirea mea! Iasmina e o stare, e o bucurie interioară, e o împlinire, e un mod de a decide, de a zâmbi, de a te accepta cu burtă sau prea slabă, cu picioarele groase sau prea subțiri, mai scundă sau prea înaltă.
Iasmina e iubită oricum ar fi de grădinarul vieții ei. Iar dacă nu e, Iasmina să știe că e liberă să-și caute alt grădinar!
*** Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)