Despre Portugalia și cum mi s-a schimbat viața (partea 2). Experiența care te transformă

(Continuare de la Partea 1,  pe care o găsiți aici)

Sosirea în Portugalia

Am aterizat în Lisabona, într-o zi de duminică, într-un un aeroport însorit, aglomerat, în care nu mă aștepta nimeni. Trebuia să mă descurc.

Primisem de la asociația care mă invitase acolo indicații despre cum să nu iau orice taxi la întâmplare, ci doar din cele staționate în fața aeroportului. Astfel, cumva, plutea deasupra acelui întreg necunoscut și nou, sentimentul de ”acasă”. Iar cum la mine acasă nu mi-aș fi permis vreodată să iau taxi-ul, am preferat să aleg opțiunea doi, respectiv autobuzul pana la Gara Oriente.

Am cerut indicații de la un domn drăguț de la ghișeu și cu toată viața mea într-un bagaj, mă rog, în vreo 3, am plecat agale spre stația de autobuz. Oamenii se ofereau să mă ajute cu gențile și să mă întrebe de unde sunt.

Nu aveam nici un fel de așteptare creată. Însă, această țară m-a surprins din primul moment în care am pus piciorul afară din avion. Palmierii mi-au dat impresia de vacanță permanentă, străzile largi și aerisite un sentiment de libertate, oceanul care se zbătea în geamuri dorința de a mă lăsa în voia destinului, iar oamenii mereu gata să te ajute, să îți vorbească și să fie simpatici îmi transmiteau sentimentul că am ajuns pe mâini bune.

Din  același capitol al oamenilor drăguți din Lisabona, face parte și cuplul de brazilieni cu care am așteptat trenul spre Coimbra. Datorită lor am aflat pentru prima data că brazilienii vorbesc portugheza cu accent diferit și că România nu e o țară atât de necunoscută pe cât mă așteptam eu.

După 2 ore am ajuns la destinația finală. De data aceasta eram așteptată de către coordonatoarea proiectului. Sandra, o tânără de vreo 30 de ani, brunetă și puțin aspră în gesturi și primire mi-a dat sentimentul că vacanța și visatul tocmai se încheiaseră. Mi-a spus în câteva cuvinte că voi locui într-un cartier foarte frumos numit Santa Clara, împreună cu alte voluntare. Că vremea e încă frumoasă, doar că la iarnă va fi frig.

Nu știam despre ce vorbește. Urma să fac cunoștință cu cea mai friguroasă iarnă trăită de mine până atunci (și până în prezent) care și acum îmi dă fiori pe șira spinării.

Casa și voluntarii

După 12 de ore de călătorie ajungeam în sfârșit în locul care urma să-mi fie casă pentru următoarele 12 luni.

Anul care mi-a schimbat definitiv viața.

Apartamentul nostru era la etajul 2, cu primul balcon și geam din stânga. În primele 3 luni am locuit în aceeași cameră cu o voluntară gay din Slovenia, apoi, datorită vechimii în casă am primit camera în care puteam sta singură.

Asta e vederea de la balcon. Prima mașină din dreapta, Citroen-ul Saxo alb a fost prima mașină a lui Cris și prima mașină pe care am condus-o în țară. Este mașina care ne-a dus în România, făcând aproximativ 4000 km, traversând jumătate de Europă spre o viață în doi. Am vândut-o acum câțiva ani, dar încă mai primim amenzi de rovinietă de la ea.

Apartamentul avea 3 camere, o bucătărie, o baie și o debara. Nu aveam căldură. Casele vechi nu au încălzire centralizată. Cei cu puțin noroc au șemineu, care nu încălzește ca-n filmele de dragoste, credeți-mă! Cei fără noroc deloc, se încălzesc la caloriferul electric sau la aragaz. Moment de dulce amintire de pe vremea comunismului.

Locuiam 5 persoane în casă:  un francez, eu, o voluntară din Polonia, cea din Slovenia și franțuzoaica ce ne făcea poza de mai jos.

Condițiile de trai și supraviețuire

Dormeam pe jos pe saltele din burete, iar dulapurile erau din material textil. Îmi dădea sentimentul de ieftin și improvizație. Bucătăria era singura mobilată complet: un aragaz mic, fără cuptor, câteva dulapuri care stăteau să cadă, un frigider vechi și o canapea puțin rezistentă. Stresul vieții noastre era butelia pe care trebuia sa o schimbi destul de des. Când îți era lumea mai dragă, rămâneai pe un frig cumplit cu șamponul în păr, vânătă de frig.

Curățenie se făcea când simțeai că e cazul și făcea doar cine considera că e cazul. În general, spiritele se încingeau când începeau să mișune viermii de la cartofii uitați sub scaun în bucătărie.

Singura regula care exista era legată de reciclarea gunoaielor. De altfel, primul cuvânt învățat în casă a fost: RECICLAGEM! Se recicla totul, absolut totul: hârtie, carton, ambalaj, metal, uleiul ars, capătul de plastic de la cutia de lapte, paiul de la chibrit, firmiturile de pâine. Orice greșeală era drastic amendată cu un urlet: RECICLAGEM și privirea tăioasă a celorlalți.

În rest, toată lumea mânca din frigider, indiferent cine cumpăra și nu prea se cumpăra, toată lumea mânca din mâncarea gătită, dar aproape nimeni nu gătea.

Se vorbea germană. Se putea vorbi engleză, dar germana era singura limbă pe care eu nu o înțelegeam. În plus, venea constant în vizită la noi o nemțoaică ce încuraja fetele și mai mult la conversații secrete.
Doamne, ce frustrare și ce ciudă îmi era că nu mă ținusem de lecțiile de germană din primul an de facultate.

Nu e de mirare că m-am adaptat foarte greu la noua mea viață.

Păreau prietenoase, în felul lor, nu? Aici era ziua mea de naștere. 7 ianuarie 2005.

Transformarea spre o varianta mai bună a mea

Oricum, după ce poloneza a plecat (tipa din dreapta, era cea mai veche din casă) lucrurile s-au calmat foarte mult.

Ulterior, când începusem să câștig încrederea grupului, mi s-au destăinuit că mi se puneau tot felul de porecle și simplul fapt că eram venită din România era suficient să devin o pessoa non grata.

La început, eram singura care mă străduiam să impun minime reguli în casă. Eșec total și frustrare pe măsură!

Eu spălam, eu ștergeam, eu găteam, eu cumpăram, eu rămâneam fără iaurtul preferat din frigider. Observam că toți preferau să plece după trezire și să vină târziu acasă. Își dădeau întâlnire în oraș, se ieșea la bere, dar casa era ceva unde vii și dormi. Atât. Asta când nu se dădeau petreceri și nimic nu-ți mai aparținea din lucrurile tale.

Se trăia totul la intensitate maximă, iar eu nu făceam față.

Mi-a fost foarte greu să mă adaptez la lumea aceea. Să accept oameni în casă pe care nu-i văzusem în viața mea, să o văd pe tipa gay cu iubitele după ea, să pun limite și să strig că vreau reguli și ei să-mi râdă în față.

A trebuit să mă schimb mult, să devin flexibilă și empatică. A fost extrem de dificil să mă apuc să lucrez la bazele mele. Să accept oameni cu opinii și credințe diferite. Nu să fiu neapărat de acord cu ele, dar să învăț să trăiesc, acceptându-i așa cum sunt.

A fost lecția vieții mele.

În casă nu înțelegeam nimic din ce se vorbește, iar afară, când întrebam cum se spune la una sau la alta, mi se răspundea:

– Învață!

Și asta am făcut. Nu m-am dezlipit niciodată de dicționare și nici de oamenii care am simțit că-mi pot fi alături.

Am învățat să fiu eu, într-o versiune mult mai bună.

Și totul continua să fie abia la început!

Continuarea partea 3. 

Sursa foto: aici