Fă ce zice mama, nu ce face mama
Vecina mea de vis a vis nu dă bună ziua.
Când ne-am mutat în cartier și-am salutat-o prima dată, cuvintele mi-au zburat în aer ca un pârț neașteptat, care te face să te simți extrem de prost și nu știi cum să dispari mai repede din peisaj.
La ce bun atâta educație?
Asta e problema cu cei care nu răspund la salut – în dorința de a fi cumsecade, tot tu te simți aiurea că lumea nu știe să bâiguie un ”bună ziua”. Ca și cum tu te bagi cu bocancii în viața lor fără să te întrebe nimeni nimic. Ca și cum tu ai o problemă, și nu ei că le lipsește funcția de respect din programul de funcționare.
Păi nu mai bine îți vezi de bucățica ta și-i ignori?
A doua oară, ne-am întâlnit în parcul dintre case. Într-un cartier de 50 de locuințe, unde te știi cu toată lumea, copiii au cam toți aceeași vârstă, cum să nu spui tu bună ziua. Cum?
Uite-așa. Eu am spus, iar ea s-a făcut că nu aude.
Următoarea dată ne-am întâlnit în curtea școlii. Apoi pe holuri, la cantină, la deschiderea de an școlar, la închidere, oriunde copiii stau împreună, împărțind aceeași școală și unde părinții nu se salută, neîmpărțind aceeași lume. Unii sunt mai speciali și nu merită să-și irosească energia ca să răspundă la un salut.
Nu știu cum vi se pare vouă, dar mintea mea refuză să înțeleagă logica din spatele acestor comportamente.
Într-o dimineață, pe când ieșeam din garaj cu mașina și copiii în spate, vecina de vis a vis se pregătea și ea să plece. Că na, se înțelege, copii la aceeași școală, program identic, plecăm amândouă în același timp de-acasă. Dar nu ne salutăm ca să nu deranjăm neuronul singuratic.
– Mami, uite, și vecina noastră pleacă, strigă Beti din spate.
– Știi că eu am văzut-o la noi la școală, continuă Andre.
– Da, copii, e vecina care nu salută cu toate că ne vedem și la școală și în parc, răspund eu frustrată.
– Da de ce nu salută? E străină?
– Nu e din altă țară, dar nu cred că vrea să salute.
– Poate e surdă.
– Nu cred, că am văzut că aude alte lucruri din jurul ei. Dar nu contează ce face ea. Important e ca voi să salutați mereu oamenii din jurul vostru. Aici, în cartier, la școală, la grădi, doamnele învățătoare și educatoare. Când intri undeva, când ieși dintr-o încăpere…. Da? Când saluți îi transmiți celuilalt că l-ai văzut, l-ai remarcat, că există și nu e un obiect, ci o persoană și împarți cu el același spațiu. E o formă de respect.
Atât mi-a trebuit.
Weekendul trecut am fost în parcul din afara cartierului nostru, în parcul mare cum îi spunem noi. O mulțime de părinți, copii, bunici. Eu cu Beti ne îndreptăm spre tiroliană, Andre se duce cu Cris să joace fotbal.
La tiroliană este rând, așa că ne așezăm ca la medic, întrebând cine e ultima persoană. Copiii încep să vorbească între ei, fac cunoștință, își spun numele, moment când în spatele nostru se așază vecina de vis a vis cu copiii.
Mie mi se face, din nou, negru în fața ochilor. Intru mereu într-un conflict interior pentru că dacă o salut și nu răspunde mă enervez rău, iar dacă nu o salut, tot prost mă simt pentru că nu e modul meu natural de a fi.
Așa că aleg să fiu educată până la capăt și îi spun tare:
– Bună ziua!
Mă ignoră complet.
COM-PLET!
Eu înghit în sec. I-aș da o poșetă peste ochi dar mă abțin, suntem adulți educați, da?
E rândul lui Beti la tiroliană. Se urcă pe scări, o ajut să se așeze, moment când face ochii mari și strigă:
– Mamiiiiii, uite-o pe vecina care nu știe să spună ”bună ziua”!!
Aș vrea să intru 5 m sub pământ și să mă transform în râmă.
– Beti…..
– Ce e? Nu e ea?
Respir, inspir.
– Hai, dă-te pe tiroliană.
Mă întorc către vecina de vis a vis, ca după un pârț urât mirositor. Dar ea nu schițează nici un gest. N-am văzut în viața mea un om mai ignorant.
Beti se întoarce cu tiroliana și i-o dă vecinei de vis a vis, care urma la rând:
– Mulțumesc! îi zice ea.
– Cu plăcere! îi răspunde Beti veselă.
Deci cred că în final, ăsta-i secretul: să fii copil și să urli în gura mare. Și să (nu) dai pârțuri urât mirositoare.
Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)