Familia noastră cea de toate zilele
Dacă ar fi să fac un clasament al problemelor pe care le au femeile din postările cu care vin în contact – mă refer aici la grupurile de pe Facebook, dar luând în calcul și persoanele cu care mă intersectez zi de zi, la loc de frunte ar sta relația de cuplu. Relație care, indirect, se manifestă printr-o relație conflictuală și cu copiii.
Eu nu fac abstracție. Orice discuție în contradictoriu mă enervează până la punctul de îmi vine să mă îmbrac și să plec unde văd cu ochii. Și să nu mă mai întorc NI-CIO-DA-TĂ! Dar nu plec, știți de ce? Pentru că și el ar putea să facă același lucru, dar nu o face. Și eu greșesc, poate mai mult, poate mai puțin, nimeni nu stă să socotească, dar nu a plecat, nici măcar o dată!
Din punctul meu de vedere, însă, discuția începe în altă parte. Și anume, de la bază, de la
Fundamentul relației.
Până să avem copii ne-am certat de foarte multe ori. De la orice: în primul rând eu cheltuiam bani pe lucruri pe care el le credea inutile (în timp, am învățat să fac diferența dintre ce vreau și ce am nevoie) apoi de la cum găteam – nu îi plăcea deloc mâncarea românească, apoi cele mai multe discuții au fost de la diferența de limbă – nu înțelegeam de cele mai multe ori la ce se referă, implicit mă frustram enorm că nu puteam să îi spun în limba mea ce mă enervează mai mult. Apoi, se enerva foarte mult în trafic, iar eu le luam personal. Că doar și eu sunt româncă, doar vorbește și despre mine. Apoi, despre căldura care nu se putea regla în apartament, despre apa care curge aiurea când se spală vasele, despre orice era diferit de cultura lui. Știți care era nivelul de frustrare la mine – MAXIM! I-am zis să plece în țara lui de zeci de ori, dar nu a plecat.
Când se liniștiseră apele, într-un final, ne mutasem la casa noastră, eu puneam perdele, el se supăra că nu înțelegea sensul lor atâta timp cât aveam storuri, eu cumpăram plante ornamentale, iar el bombănea că nu văd pădurea de copaci, a apărut Andre. Un copil extrem de așteptat și iubit, după o sarcină gemelară cu probleme.
Și totuși, discuțiile au continuat – de la laptele praf pe care ar fi trebuit să i-l dau fără să mă mai stresez cu alăptatul, până la paharul de vin roșu pe care îl mai beam din an în Paște.
Însă, niciodată, niciodată nu am plecat de lângă el, seara.
Am stat cu el și cu Andre, noapte de noapte. Apoi, la 12 luni l-am mutat pe Andre în camera lui și am rămas împreună. Mereu. Nici eu nu am plecat, dar nici el. Certați, necertați, am dormit mereu împreună.
La Beatriz, povestea s-a repetat. Cu ea a fost și mai greu. Că ea a plâns mai mult noaptea, a dormit mai greu, adormeam cu ea în patul nostru, o mutam la ea, iar o mutam la noi. Dar am rezistat să stăm noapte de noapte, împreună. Nu împreună am făcut copiii?
Trăim vremuri grele pentru relații de familie sănătoase și fericite. Femeile sunt din ce în ce mai arătoase și superficiale, bărbații din ce în ce mai disponibili, copiii au acces la orice și li se cuvine orice. Accentul se pune pe OBIECT – CE OFER/ CE PRIMESC ÎN SCHIMB in loc de EMOȚIE – CE MĂ/ ÎL FACE CU ADEVĂRAT FERICIT/ MULȚUMIT?
Extrapolând, din acest motiv mi-a plăcut enorm de Oana Morar când a zis că trebuie să simțim din când în când ”travaliul”, aș spune eu al vieții de familie. Mulți din generația mea au avut o copilărie grea, fără doar și poate. Cu părinți poate nu atât de ocupați, cât incapabili să transmită emoție pozitivă: nu exista te iubesc, fii fericit, am încredere în tine, vei reuși!
Acum, în direcția opusă vrem să credem că ni se cuvine să fim fericiți, să ne fie și nouă ușor pentru că am învățat destul pe pielea noastră ce e greul.
Nu vorbim aceeași limbă, pa!
Nu accepți că vreau perdele, pa!
Nu vii devreme acasă, pa!
Nu ma săruți la plecare, pa!
Nu moderezi tonul, pa!
Eu am trăit destul o viață grea, am muncit mult să ajung aici, acum vreau să-mi fie ușor! Pa!
Eu, în timp, am învățat că nimic nu e ușor. Pare din afară, dar nimic, nimic nu e ușor. Cu atât mai mult, singurătatea! De noi.
Nici eu nu sunt vreun copil care să-și aducă aminte cu drag de copilărie. Primul lucru de care-mi amintesc e școala pe care am urât-o din tot sufletul meu. De la grădiniță până la liceu, inclusiv. Și toți anii dintre.
Adult fiind, când am plecat de-acasă la 18 ani mi-am dorit din tot sufletul meu să fiu fericită. Să fac ce-mi place și să iubesc pe cine vreau. Oricând mă indoiam, mă intorceam la întrebarea – sunt fericită, îl iubesc pe acest om? Dacă răspunsul era da, continuam. Dacă nu, plecam fără să întorc capul. Pentru că mi-am dorit să fiu fericită din tot sufletul meu!
Acum, când innebunesc că îmi scoate Cris jumătate de haine din geanta pe care am cumpărat-o special să o iau în concediu pe motiv că nu voi avea nevoie de atâtea lucruri mă întorc la fundament – îl iubesc pe omul ăsta? – DA – atunci, găsesc mereu soluția de a rezolva problema în beneficiul meu.
Pe lângă asta, îi spun mereu ce mă enervează, frumos, când consider momentul oportun. Se cheamă comunicare asertivă. Nu îi urlu în creier când deja e obosit de la birou. Chiar dacă și eu am avut o zi grea, poate mai grea decât a lui. Dar rețineți, bărbatul vorbește maxim 10 000 de cuvinte, femeia 20 000! Orice în plus peste 10 000 nu face decât să vă irosiți timpul și nervii! Capacitatea lui de înțelegere și răbdare va fi minimă.
Ultima dată, l-am scos la prânz, în oraș. Seara era imposibil de vorbit cu el, dimineața nu îi place să poarte discuții. În weekend îmi zice că vrea să se relaxeze. Azi așa, mâine așa, la mine frustrarea creștea. Bineeeee, îmi zic. Las că vezi tu. Și într-o zi l-am chemat la masă. Faza cu dusul mâncării la birou ca Scufița Roșie a eșuat lamentabil când m-am întâlnit cu el la rând la același restaurant. Așa că, l-am invitat la prânz. Bineînțeles că nu putea. Nici a doua zi. Dar a treia zi, după ce mi-am făcut loc în agenda lui, s-a putut. Și am vorbit câte nu vorbisem o lună: de copii, de job-ul meu, de blog (!!!!), de concediu, de noi.
Cine era invitată a doua la prânz? Și să vezi când nu pot, vine la mine la birou să mergem să mâncăm împreună. Când sunt acasă vine acasă să mănânce, să mai stăm și noi de vorbă. Se cheamă, (re)aprinderea flăcării.
Se cheamă, intoarcerea la fundament.
Ce contează pentru mine?
Să fiu bine cu soțul meu. Ce fac pentru asta? Îl iubesc. Cum i-o arăt?
Pentru mine fericirea familiei mele reprezintă un full time job. E o responsabilitate pe care mi-o asum pentru că fundamentul meu e iubirea față de soțul și copiii mei. Și nu pot lăsa societatea de astăzi să mi-o fure din neglijența mea.
Iar familiile fericite au copii fericiți!
**Pentru o seară liniștită după o zi obositoare de treabă, comandă cartea Destin de mamă.
Nu-ți va face masaj la picioare dar sigur vei zâmbi mai mult.
[…] adulții. Ne povestim una alta, punem țara la cale, discutăm de ale noastre. Am scris despre asta aici. Cina e mereu în familie și e despre copii și […]
[…] a noastră, când luăm masa în oraș împreună și ne reconectăm. Am mai scris despre asta aici. Mi-a lipsit enorm această ieșire a noastră în perioada vacanței în care m-am conectat […]