Prietenii virtuali de pe internet sunt fericiți tot virtual
Uneori avem impresia că dacă nu scrie pe internet nici nu există. Că dacă un om nu postează o fotografie din vacanță, nici n-a fost. Sau dacă a fost sigur n-a fost prea frumos că altfel, punea și el o amărâtă de fotografie să se laude la toată lumea. Ne-am obișnuit să ne spunem viețile în postări, fotografii sau articole încât avem impresia că facem deja parte din viețile prietenilor noștri virtuali încât nu mai e nevoie de nici un semn de viață într-un mesaj privat sau un telefon. Știm deja totul, ce sens mai are?
Pe mine mă mai întreabă prietenii reali, cu care mai ies la cafea în mall din când în când:
– tot ce scrii e real?
– chiar ți s-a întâmplat tot ce scrii?
– sau îți imaginezi?
De cele mai multe ori zâmbesc, pentru că-mi dau seama că între mine și cititori există această legătură: real vs ireal care ar trebui să existe în orice poveste.
Dacă chiar așteptați un răspuns de la mine o să vă spun că totul pleacă de la o bază reală, dar restul e o poveste, în cazul meu o procesare care uneori poate dura și luni întregi. Azi am observat un om pe stradă, mâine am auzit un câine lătrând, iar peste o săptămână pot scrie ceva despre copii unde personajele principale să fie chiar omul de pe stradă sau câinele care latră. E real? Mi s-a întâmplat?
În ”cât” și ”până unde” stă de fapt toată magia. Chiar dacă nu vorbesc de prinți și prințese, vrăjitori și oameni zburători, în spatele fiecărei povești stă o vrajă care n-ar trebui niciodată ruptă. Relația dintre personaje și cititor. Care uneori schimbă vieți și gânduri și decizii.
Săptămâna asta a fost un test, pe care viața mi l-a pregătit pe neașteptate
Luni m-am operat. Mâna sus câți dintre cei care mă citiți v-ați dat seama c-am stat în pat 3 zile, nemișcată, scriind puțin, intens și în restul timpului am dormit. Probabil că nici unul. N-am scris de asta, dar într-o zi, într-un moment va apărea ceva ce va aminti de această experiență. N-am scris acum că nu am vrut. Ce să spun, ce să vă povestesc, ce concluzii să trageți?
A fost o operație neașteptată, nimic grav, sunt în recuperare, copiii au fost departe, ceea ce a fost extrem de bine. Punct și de la capăt.
În schimb, am scris despre cum e să stai fără copii acasă pentru că acum toate lucrurile din capul meu au prins sens și s-au legat cuvintele să iasă cele 15 puncte din articol. Și sincer – sincer, m-a făcut să râd și să mă simt mai bine în ciuda durerilor pe care le aveam.
Dar sunt mai mult decât sigură că nu puțini au fost cei care au zis, așa, cu un zâmbet amar în colțul gurii: ce bine i-o fii! Să nu te doară capul de nimic, să nu faci mâncare, să te duci la mani-pedi și la cinema când vrei.
În online viața e coafată. Pun poza cea mai frumoasă ca să dau impresia că am slăbit, că iubitul mă merită, că sunt în vacanță, că apa e caldă și că muntele e înalt.
În realitate, ne operăm, stăm în pat cu dureri, nimeni nu sună, decât mama, sora și copiii. 2 prieteni și-un câine latră afară.
N-aveam în plan să scriu de asta, dar astfel mi-am reamintit că viața e tare frumoasă în poze și articole de tipul ”ce bine e la mine-n viață”, dar ce rămâne la final e tot omul din partea cealaltă de relație care te sună să te întrebe:
– Hei, mi-e dor de tine, ce mai faci?
– M-am operat!
În loc de concluzie
Nu dați confortul din online pe viața reală din offline. Sunați acel prieten pe care nu l-ați mai auzit de mult la telefon, ieșiți la cafeaua aia veșnic amânată cu prietena care între timp s-a despărțit de soț.
Prietenii reali (în sensul de non – virtuali) au nevoie atât de puțin de la noi să fie bine! Să fim bine!
