Fetița cu rochie albastră
Într-o zi, după ce am culcat copiii iar viața mă aștepta nerăbdătoare în același loc cu bomboane și un pahar de rosé, mi-am ordonat fericirea după momentele de împlinire.
Ce m-a făcut pe mine fericită până acum?
Să fie pepenele pe care ni-l aducea tata în portbagaj, ieșirile la iarbă verde în familie, vacanțele la bunici, că m-am căsătorit, că am terminat facultatea sau că am fost mereu pe cont propriu și independentă?
În fiecare dintre acestea se ascunde, fără dubiu, fericirea îmbrăcată în multe feluri.
La 6 ani, părinții mei au fost nași de cununie la o fostă elevă de-a mamei. Eram îmbrăcată cu o rochie albastră, am făcut toți 4 poză și poate, pentru prima dată, am simțit împlinirea de a face parte dintr-o familie care se iubește, este acceptată și apreciată. Astăzi, uitându-mă la fotografia din album cu mine tunsă scurt și cu o clamă în partea dreaptă, nu pot să simt altceva decât – ATUNCI AM FOST FERICITĂ!
Un moment care nu ține mult, dar te ajută să înțelegi că asta îți dorești să simți în fiecare zi în familia ta.
La 11 ani am terminat clasa a IV-a. În ciuda tuturor frustrărilor de a fi copil de mențiune, petrecerea de final a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea. Eram îmbrăcată cu o rochie albastră, iar toți colegii mei premianți m-au primit în grupul lor. Am simțit pentru prima dată împlinirea de a fi acceptată fix așa cum eram eu. Oricum aș fi fost!
Oamenii au puterea de a transmite fericire prin lucruri simple: o îmbrățișare, un cuvânt de încurajare, un umăr puternic pe care să plângi, o cafea caldă, o ciocolată cu mentă, un telefon: – Heeei, nu te-am mai auzit de mult. Cum mai ești?
La 19 ani m-am înscris la bacalaureat. Mi-a făcut mama un costumaș albastru din vâscoză ca să mă duc frumos îmbrăcată. Nu știu dacă mi-a purtat noroc, dar am trecut cel mai greu examen din viața mea cu 9.50. Cea mai mare realizare după 12 ani de frustrare, frică și revoltă interioară într-un sistem școlar complet nepotrivit mie. Apoi mi-a intrat la apă și-a rămas vâscoza acel material pe care-l cumpăr cu drag, dar îl spăl cu teamă.
Ambiția salvează vieți. Dacă ar fi să transmit un singur lucru copiilor mei, acela ar fi să nu renunțe niciodată. Să lupte, să-și învingă teama, frustrările și durerile și să meargă mereu mai departe. Pe drumul lor.
La 33 ani l-am botezat pe Vlăduț. Într-o rochie albastră i-am pus al doilea nume, Andrei. Ca o împlinire ce o dau mai departe prin copiii mei. M-am întors în biserica unde m-am căsătorit, unde ne-am botezat copiii, alături de un preot care înțelege iubirea dincolo de cutume și scrieri bisericești.
Împlinirea și certitudinea că Dumnezeu lucrează prin oameni:
– Să fii alături de soțul tău, mi-a spus atunci. El te iubește mult, să ai încredere. Dar eu știam asta de mult. Când, într-o zi, am plecat după el fără să știu unde mă duc.
La 36 de ani, am organizat primul evenimentul Mame, tocuri și rosé, alături de prietena mea, Ada eveniment care m-a ajutat să văd un vis de-al meu devenit realitate, acela de a aduce mamele împreună, de a se simți bine, ascultate, înțelese.
Să nu renunți niciodată la visul tău, aș spune fiecăruia în parte! Niciodată!
La 38 am plecat la Portița, la tabăra pentru femei unde am purtat o salopetă albastră, după ce m-am schimbat de câteva ori, pentru întâlnirea cu copilul interior.
Atunci, am realizat pentru prima dată firul roșu care leagă acest pattern al culorii albastre.
Copilul din mine, fetița care a purtat mereu rochiță albastră în cele mai importante momente ale ei, momente de reușită se simte astfel în siguranță. Emoțional, culoarea albastră o ajută și îi dă curaj.
Culoare albastră care vine, nu oricum, din energia mamei mele care îmi alegea hainele ca să fiu frumoasă. O femeie trebuie să aibă grijă de ea, să miroase bine, să fie elegantă, îmi spunea ea mereu!
Iar eu, azi, mă îmbrac în toate culorile, dar albastrul, oh, albastrul e legătura emoțională cu mama și reușitele mele în viață.
Iar atunci când fetița își va schimba culoarea rochiei mereu albastre, atunci va ști că drumul i s-a luminat și împlinirea, curajul și determinarea poartă toată culorile curcubeului pe cer și că stă numai în puterea noastră să reușim!
* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!