Foarte, foarte rău și foarte, foarte bine nu durează foarte, foarte mult!
Poate că nu o să vă vină să credeți dar vorba asta am auzit-o la o femeie simplă de la țară, dintr-un sat cu nu mai mult de 20 de case din care jumătate părăsite.
– Dina, 2 ore dacă stai pe stradă, nu vine nimeni! Nu ai cu cine vorbi!
De acolo de unde vin eu, toată lumea aleargă după foarte, foarte bine! De teama lui foarte, foarte rău!
Ea, în schimb, mi-a declarat-o în contextul lui foarte, foarte rău! Cu așteptarea continuă măcar a unui foarte bine!
Iar dacă ar fi să trag linie sub această ecuație, v-aș întreba: cine e mai aproape de realitate?
Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor (Matei, 5, 3)
Nu-mi ajung degetele de la mâini cât mi-am spus în ultimii 2 ani că mai bine nu știam atâtea, ca să nu mai îmi pun atâtea întrebări și să nu mai caut eu fericirea, adevărul și împlinirea în carul cu fân.
Cu cât omul vede mai multe, simte mai multe, crede mai multe, cu atât își dorește mai multe. Ceea ce e absolut normal să vrem să ne dezvoltăm, de aceea avem ochi să vedem și minte să ne întrebăm și să căutăm răspunsuri.
Dar cu cât vrei mai multe, cu atât e nevoie să-ți dezvolți simțul cumpătării și al echilibrului.
Să știi să te oprești la timp înainte să-ți faci rău singur și celor din jur.
Am fost weekendul trecut la Therme și departe de mine să pun etichete, dar este extrem de greu să nu observi că anii ce vor urma vor fi dintre cei mai grei în ceea ce privește alimentația și sănătatea, la modul general.
Foarte, foarte mult de mâncare pentru că nouă ne-a fost foarte, foarte greu acum 30 ani nu justifică abuzul la care ne supunem propria sănătate și a celor din jur.
Pentru că foarte, foarte bine nu durează foarte, foarte mult!
Poți mânca tot ce-ți trece prin cap, dar cu discernământ.
Ne-am pierdut, însă, simțul cumpătării și al echilibrului. Nu mai știm cât ne este necesar și cât e exces.
Pentru că nu stăm cu corpurile noastre să le ascultăm nevoia reală de hrană. La bază, noi nu suntem făcuți să mâncăm fast food și să bem sucuri acidulate în fiecare zi.
Nu stăm cu emoția noastră să vedem de ce ne vine să mâncăm tot timpul, nu stăm cu copiii noștri să îi ascultăm și să vedem de ce ne cer mereu mâncare, și ecrane și sunt nemulțumiți și supărați și crizați. Alegem, în schimb, varianta foarte, foarte bine: ecrane, dulciuri, haine de marcă, vacanțe super exotice, opționale peste opționale. Să îi ținem ocupați, ca să avem timp să ne facem și noi treaba, tot să ne ținem ocupați de teama unui foarte, foarte rău.
Realitatea e cu totul alta.
Abia când ne oprim din mâncat, din alergat, din acest continuu ocupat oricum ar fi el, din acest foarte, foarte bine ca să nu fie foarte, foarte rău ajungem să atingem foarte, foarte mult! Cu foarte puțin!
Și eu am fost în filmul cu ocupatul. Ăhăăă, ani de zile, că altfel n-aș mai avea acum ce povesti.
Stăteam să scriu pe blog, permițându-mi acest timp pentru mine, după 12 noaptea ca să fiu împăcată că am fost destul de ocupată cu ceilalți. Doar că ceilalți nici mulțumiți nu erau, ba mai făceau și crize, nici nu dormeau așa cum voiam eu, iar dimineața o luam de la capăt. Eu nemulțumită, ei nemulțumiți.
Soțul meu, în paralel, ocupat și el. Ca să nu fie foarte, foarte rău, alerga la job ca să fie foarte, foarte, foarte bine! Eu obosită, el stresat, copiii crizați.
Astăzi, am plecat 6 zile singură la părinții mei și toată lumea a fost fericită.
Ce s-a întâmplat între cele două momente din viața mea?
Am renunțat la a visa la un foarte, foarte bine și am acceptat că e suficient un simplu bine pentru toată lumea.
Am acceptat că nu le pot face pe toate, că nu sunt responsabilă pentru toate nefericirile din jurul meu, că am nevoie de timp pentru mine atunci când corpul și inima mi-o cere, chiar dacă asta înseamnă ora 10 dimineața când copiii vor să se joace. Asta e, mama nu se joacă.
M-am oprit!
Am înțeles că nu există foarte, foarte bine continuu! Este o iluzie, o creație a creierului nostru de a fugi de ceva neplăcut. De teama de a nu greși, de a nu fi suficient.
Dar noi nu mai avem 10 ani ca atunci când nu aveam mâncare pe masă sau ne bătea tata, azi suntem adulți, iar copiii noștri au nevoie de părinți maturi în viața lor.
Care să le spună că foarte, foarte bine există pe termen redus!
Altfel, am trăi într-o euforie continuă.
Și că viața este despre a ne opri, a aștepta pe cineva 2 ore pe stradă și să nu vină nimeni, a ne asculta fricile și durerile, a ieși cu cineva la cafea și a ne simți înțeleși, a cere ce avem nevoie, a oferi dacă putem și în echilibru cu nevoile noastre, a pune limite clare la programul de masă, și de ecrane, a accepta că nu suntem iubiți așa cum vrem, a accepta respingerea celui care nu ne vrea, a ne iubi pe noi mai mult decât orice pe lumea asta, că abia atunci îi poți iubi pe cei din jur necondiționat.
Iar când e prea mult a avea puterea să ne oprim. Și doar să simțim.
Și apoi să o luăm de la capăt.
