Societatea românească e ca un copil rebel, cu părinții plecați la muncă în străinătate
Acum mai bine de 5 ani, aveam o prietenă portugheză cu care îmi petreceam zilele prin București. Între timp a plecat în țările calde și n-a mai venit.
Într-o zi, cum ne plimbam noi printr-un mall, am intrat la dorința ei (se înțelege) în Collective, acel magazin unde o pereche de șlapi costă peste 100 lei. Ea își căuta ceva de încălțat, eu calculam în gând anii pe care trebuie să-i muncesc ca să îmi permit să-mi cumpăr o pereche de pantaloni scurți de la ei.
După un scurt tur de magazin, ne-am îndreptat spre ieșire, moment când domnul de la pază ne-a rugat să ne deschidem sacoșele ca să le poată controla în caz că ne-am atribuit lucruri care nu ne aparțin. Eu, conștiincioasă, n-am avut nici o problemă. În schimb, prietena mea a luat foc.
– Păi ce, eu sunt hoață? Nu pe banii mei intru în magazin? Dacă magazinul nu are încredere în proprii lui clienți să nu mai vină în România sau să pună camere, dar în nici un caz nu e posibil un magazin de talia Collective să-și numească clienții, indirect, hoți!
Și uite-așa, nu și-a deschis sacoșa.
A fost pentru prima dată când am avut un șoc cultural la mine în țară.
Apoi, a continuat cu mine:
– De ce accepți așa ceva? Ești hoață?
– Ăăăăă, nu….
Și-atunci? E o jignire la adresa ta și nu e posibil să accepți așa ceva în propria ta țară.
– Ei au responsabilitatea să te verifice în așa fel să nu te lezeze, să nu te facă pe tine, ca și client, să te simți jignit.
Cu cât ești tratat mai rău, cu atât începi să crezi că meriți
Ieri, în Portugalia fiind, mi-am luat copiii și-am plecat cu mașina spre piscină. Soțul meu a plecat deja în România, așa că am rămas eu animatorul principial al copiilor. Nici n-am apucat să merg bine vreo 5 km că mașina a început să tremure din toate balamalele de până și copiii au tăcut în spate. Și toată lumea știe că e greu să faci doi copii să tacă chiar și pentru câteva secunde.
– Cred că am greșit viteza, îmi zic eu, cea în proces de asumare a greșelilor, cu toate că se știe că Dina nu greșește vitezele.
Am trecut dintr-a patra, într-a treia și tot așa până când a trebuit să trag brusc pe dreapta că mi-am dat seama că treaba-i mai complicată decât părea.
În tot timpul acesta, în spatele meu era un Audi care cum am oprit eu, s-a oprit și el fix paralel cu mine.
Primul meu gând?
– Ce-o vrea ăsta de la mine, cu ce l-am deranjat? Să vezi ce-o să fie la gura lui că am oprit așa brusc, pe un drum național, fix în fața lui.
Mă uit lung la Audi, încruntată, nici n-am ieșit din mașină că nu știam la ce să mă aștept. Când colo, se coboară geamul și apare un cap de doamnă care-mi spune:
– Ați văzut ce aveți la roată? Nu puteți merge așa.
Eu cobor, pe roată o gâlmă mare și umflată.
– O-hoooo, fac eu mirată. Nu mă așteptam la așa ceva.
Doamna coboară din mașină și vine lângă mine:
– Sunteți bine, pot să vă ajut cu ceva?
Eu nici nu știam ce să-i zic:
– Da, nu vă faceți probleme, îl chem pe socrul meu și schimbă roata.
Nici n-am scos bine telefonul că se și aude:
– Buuum, și cauciucul explodează.
Era de așteptat, așa că eu calmez copiii și dau să sun.
– Mergeți, îi spun eu doamnei, nu vă faceți griji că are cine să mă ajute, tot insist la femeia care nu părea că e convinsă că mă voi descurca,
A mai stat câteva minute până s-a asigurat că vine cineva după mine apoi ne-am luat la revedere și s-a dus.
Eu rămân pe gânduri:
Obișnuiți să fim înjurați, nici nu știm cum e să primim ajutor
Vine socrul meu, rezolvă cu roata, plec la piscină, de la piscină mergem să mâncăm la Pizza Hut, în mall.
Alegem o pizza și la paste cer ajutorul chelneriței:
– Ce recomandați pentru copii?
– Luați-le pe acestea cu pui, au și ciuperci proaspete, măsline, copiilor le place.
– Dar sosul acesta cu usturoi nu e cam greu pentru copii?
– Nu, dar o să rog la bucătărie să pună mai puțin sos și mai multă brânză dacă vreți.
– Ooo, da, vreau!
Au venit niște paste mi-nu-na-te!
La desert, copiii vor înghețată. Pe cea mai mare, cea mai dulce, cea cu topping-uri o mie. Eu încerc să negociez, copiii nu se lasă, vor două la fel.
– Nu vreți să vă aduc una și dacă nu e suficient, mai comandați încă o porție? propune ea copiilor.
– Daaaa, vrem!
– Dar vă rog, fără frișcă, o rog eu pe chelneriță.
– Sigur, în loc de frișcă voi cere să vă mai pună o cupă de înghețată, și-mi zâmbește cu înțeles.
Primul meu gând?
Sigur vrea bacșiș, de ce-o fi așa drăguță dacă n-ar fi să aștepte bani. Că doar în România așa e, nu?
A trebuit să-mi dau două palme imaginare să-mi amintesc că sunt într-o țară în care bacșișul e 50 de cenți – 1 euro, iar dacă nu lași nimic, lumea continuă să fie drăguță cu tine, mai ales când ești mamă cu doi copii singură la masă.
I-am lăsat la plecare de drag și nu de obligație, dar știu sigur că n-a fost drăguță pentru asta, ci pentru că înainte de toate, suntem oameni.
Societatea românească e ca un copil educat în teamă și cu părinții plecați la muncă în străinătate
În fuga după avuție, mai mult și mai bine, tindem să ne dezumanizăm, să etichetăm inconștient și să avem modele sociale complet eronate.
Cu cât credem mai mult că oamenii care conduc mașini scumpe sunt cei care fac banii ușor și pe seama altora, cu atât aceștia se vor comporta ca și cum e un adevăr universal valabil.
E ca o etichetă pe care o pui copilului și care în timp, devine parte din comportamentul și caracterul lui. Cu cât îi spui că nu știe să facă nimic, cu atât îi va lipsi curajul și încrederea în forțele proprii.
Cu cât ni se spune mai mult că românii sunt hoți cu atât mai mult ne vom comporta ca și cum am fi unul.
Unii preferă să plece spre țări cu modele sociale dezvoltate. Noi, cei care rămânem, avem însă datoria să fim fermi și implicați în educația unei societăți precum un copil rebel, cu părinții plecați la muncă în străinătate.
Pentru că oricât de mult ne vom crește copiii într-un spirit deschis și liber, cu respect și blândețe, tot într-o societate găunoasă vor ajunge să-și câștige pâinea.
E nevoie să începem munca și la nivel macro, să mai ieșim din când în când din bula noastră ca s-o putem vedea și pansa pe cealaltă.
