Generația copiilor sportivi cu părinții olimpici la oboseală cronică

Am plecat de-acasă înainte de ora 16. Am făcut 35 de minute până la grădiniță, și încă o jumătate de oră, 5 km mai încolo, la balet. La ora 17 fix începe ora. Inima îmi bate tare, prind a treia oară semaforul pe roșu, toată lumea se grăbește acasă, unii încă livrează pachete, alții cu ”școala” învață în cele mai (ne) potrivite momente să se descurce prin jungla traficului bucureștean. O basculantă îmi taie fața, un Audi taie benzile pe diagonală, un taxi forțează galbenul. Semaforul se face roșu.

– O să întârziem, mami?

– Cred că da, iubire.

– Adică o să înceapă fără noi?

– Sper că nu.

– Dar e verde, mami!

– Știu, iubire, dar dacă nimeni nu merge, nici eu nu pot înainta.

Ajungem la 17 fix. Beti se schimbă rapid și intră în sală. Eu îmi trag sufletul. Mă sprijin de un perete, îmi revin cu greu, corpul îmi tremură, nervii încep să se destindă. Mi se zbate ceva, gândul că nu știu cât merită tot acest efort. Oare nu era mai bine să stăm amândouă acasă, să ne jucăm împreună? Câțiva bunici se relaxează pe canapea. Eu mă îndrept cu pași repezi spre mașină ca să mai lucrez ceva la laptop. Orice minut trebuie muncit, orice secundă salvată. Bunicii au plecat la plimbare prin magazin. Eu am luat-o spre parcare.

Generația balerinelor cu părinții olimpici la sprint urban

Iau o gură de cafea rămasă de dimineață. Are gust de cauciuc ars dar ține de sete. Nu-mi mai amintesc pe unde mi-a rămas sticla cu apă. Mănânc niște bomboane pe fond nervos iar un gând nu-mi dă pace:

– Ce-or să zică copiii mei când se vor face mari: ce bine că m-a dat mama la balet, la fotbal sau ce rău că nu aveam și noi un minut seara, împreună, după școală?

Cât e nevoia copiilor și cât e nevoia părinților de a-și vedea copilul făcând un sport?

Când eram copil, locuiam lângă o sală de gimnastică și de fiecare dată când treceam prin fața ei, priveam cu jind, imaginându-mi că numai o viitoare Nadia Comăneci avea dreptul suprem de a intra. Visam să știu cum arată sala pe dinăuntru, ce anume se întâmplă acolo, și prin ce minune înveți să faci șpagatul și podul din picioare.

Imaginația era cel mai bun prieten al timpurilor copilăriei noastre

Am trăit ani în șir cu dorința de a face gimnastică. Și i-am reproșat mamei când m-am făcut mai mare că pe sora mea a lăsat-o la cor dar pe mine nu m-a înscris niciodată la sala aceea de gimnastică. A rămas mama tablou că nici prin cap nu-i trecuse că eu visasem vreodată la așa ceva. Și poate că așa a fost mai bine, pentru că m-am apucat apoi de volei, gratuit, la școală, iar astăzi mi se pare că nu e sport pe care să-l fi făcut mai cu mult drag și care să mi se potrivească mai bine.

Să fi rămas niște reminescențe din dorința mea neîmplinită atunci când am înscris-o pe Beti la balet? Posibil  asta, precum și numeroasele oportunități ale zilelor noastre de a alege orice îi place și-i face bine copilului, curentul părintesc al secolului 21 în care toți copiii trebuie duși pe undeva, opțional, pentru că școala nu se mai ridică la nivelul așteptărilor noastre competiționale, exemplele pozitive din jurul nostru spre care tinde nevoia tuturora de împlinire – Halep, Ronaldo și nu în ultimul rând dar poate cel mai dureros, kilogramele extra ale copiilor noștri care trebuie date jos prin sport.

În cazul nostru, se aplică teoria sindromului celui de-al doilea copil, dacă îi pot spune așa. Cel mare face fotbal de la 4 ani jumate. Că așa e cu cei mari, singurul copil, ai timp, bani și energie să muți munții din loc pentru fericirea lui. La al doilea, începi să faci bugete, să îți dai seama că și fotbalul și baletul încep la aceeași oră și unul trebuie să renunțe, dar cine?, să cauți opțiuni, să te dai peste cap de trei ori ca să mulțumești pe toată lumea. Până anul acesta, cel mare a avut prioritate, pentru că cea mică era prea mică. Acum, însă, ce e just trebuie să fie just. Nu poți da doar unuia, în detrimentul celuilalt. Nu e corect unul să meargă în cantonamente la fotbal, iar celălalt să se uite la stele pentru că mama nu are timp să-l ducă la un sport. O mamă nu împarte iubirea, timpul și energia la doi ci o înmulțește, de aceea, cel mare continuă cu fotbalul, cea mică a ales baletul, iar mama stă leșinată în mașină, în timp ce ia o gură de cafea cu gust de cauciuc ars și râde la volan:

– Și după toate astea, (sper să nu) o să vină într-o zi momentul în care o să mi se spună: m-ai dat la balet când eu nu voiam decât să stau cu tine acasă, să mă joc!

Sursa foto

Share This Story!

4 Comments

  1. o femeie 10/12/2019 at 11:37 - Reply

    Fiecare isi are calea lui, suntem unici dar ce greu e de gasit echilibrul si sa ne ascultam pe noi si la fel de greu sa ascultam pe copii.
    La noi sunt toate in jurul casei (nici nu am putea, ca nu avem masina si nici timpii astia): scoala de langa, piscina de langa( trimit cu sotul), la cercetasi tot in apropiere. Mai vedem peste ani.

  2. Elena 14/12/2021 at 01:31 - Reply

    Hai ca va iubesc. Inca n-am inceput, sunt mici picii, dar le simt ca urmeaza extraoptionaleleeee

Leave A Comment