Iertați o mamă care țipă, sufletul ei este fărâmi

Dacă ar fi să se facă un top cu lucrurile pe care mamele ar vrea să schimbe la ele, sunt convinsă că locul fruntaș ar fi câștigat de “să nu mai țip la copii”.
Nu cred să existe frământare mai mare pentru o mamă ca atunci când țipă la copii, când simte că-și pierde calmul, frustrările de care este cuprinsă și părerea de rău că – din nou a țipat la puiul de om, fragil și nevinovat. Vina de care sunt cuprinse apoi își scoate colții ascuțiți într-un rânjet odios și le reduc toate eforturile și bunele intenții la 0 (zero). Și așa, rămâne mama din nou, cu sufletul sfâșiat că nu e demnă de iubire, că nu merită înțelegere și-și promite că de mâine se va strădui mai mult și că de data asta o să-i iasă mai bine.

Nici o mamă nu vrea să țipe! Are doar nevoie să fie ascultată! 

Zilele trecute a început să-mi curgă apă sub chiuveta de la bucătărie. Inițial picura, de ieri a început să curgă bine, iar azi a trebuit să închid cu totul apa. Domnul care s-a ocupat acum o lună de branșarea apei la chiuvetă nu răspundea la telefon. Eu aveam nevoie de apă, se înțelege. Așa că, i-am scris un mesaj prin care îl informam că mă voi ocupa singură de rezolvarea problemei și că mă aștept să-mi dea banii înapoi pe reparație. Zis și făcut. Sunt alții care au nevoie de bani, așa că, am găsit pe cineva destul de rapid și problema a fost rezolvată în 15 minute – se legase prost bateria la racordul de apă. La 30 de minute după, apare instalatorul care montase inițial racordul.

Începe discuția – că el nu plătește, că și-a uitat telefonul nu știu pe unde, că nu i se pare corect, că el putea repara fără probleme.

Eu, de partea cealaltă a baricadei, îi explic că nu am timp să stau după el, că am și alte probleme de rezolvat, că nu am apă și că e responsabilitatea lui să răspundă la telefon în programul de lucru.

Probabil am ridicat vocea, eu zic că nu, dar eram destul de nervoasă după ce stătusem o jumătate de zi după el, ca tot eu să mă ocup în final de problemă, pe timpul și pe banii mei.

– Doamnă, îmi zice el, nu mai țipați la mine!

Eu mă uit la mine – nu par să țip.

Mă uit la el – da, clar este mai calm decât mine. Cred și eu, ora 10, abia trezit, mirosea a spray. Eu, trezită de la 7, pregătit toată casa, dus copiii la grădi, pierdut o oră să văd dacă răspunde, nu răspunde, încotro mă duc, rezolv eu, nu rezolv, 45 de minute de condus prin București, fără frâne, pentru că abia mâine îmi duc mașina în service. Numai a parfum nu mai miroseam eu!

Îmi venea să-i dau două peste figura aia proaspăt aranjată și să plec.

M-am abținut, bineînțeles:

– Domnule, la mine la serviciu, dacă nu răspund la un client care are o problemă cu serviciile mele e posibil următoarea zi contractul să fie deja reziliat. Eu, în acest caz, sunt un client nemulțumit. Nu știu cu cine trebuie să vorbiți, eu îmi vreau banii înapoi. Și nici măcar nu e de bani, e de principiu în sine. Fiecare dintre noi trebuie să-și facă treaba responsabil!

Și-am plecat. Și m-am dus și m-am tot gândit. De ce-or fi mamele astea așa ”țipătoare” și toți domnii frezați și parfumați de un calm debordant.

Mama, acest vulcan de energie, voie bună și stres

Mamele se frustrează că au țipat la copii, că nu și-au cerut scuze, apoi dacă își cer prea mult scuze, dacă exagerează?, dacă nu mai sunt credibile?,  apoi se simt cele mai rele mame, trebuie să citească cursuri întregi de psihologia copilului, seminarii, articole ca să se simtă din nou bune și iubite. Și parcă tot le-a scăpat ceva…

Tații de obicei nici nu țipă, iar dacă țipă mai degrabă o fac la nevastă decât la copii. Drept și nedrept în același timp. Faptul că mamele uneori petrec mai mult timp cu copiii nu înseamnă că le face responsabilul suprem cu educația lor. Fiecare adult are bucățica lui de rol ca părinte și ar trebui să o împlinească cât mai corect și asumat.

Apoi, mai e caracteristica principală de multitasking a mamelor : mergi la serviciu, repară lumina în casă, menține relația cu prietenii, gătește, organizează vacanța, sun-o pe mama, du copiii la grădiniță, la fotbal, la teatru, pregătește Săptămâna Altfel, mergi în excursie, cumpără haine că le-a rămas mici pantalonii scurți, spală haine, calcă haine, fă curat, du mașina în service, fă programare la coafor, sun-o pe prietena însărcinată, invit-o pe sora ta la masă, joacă-te cu copiii. Dacă adaugi la toate astea emoția de care este caracterizată, rezultatul finit va fi o super doamnă care țipă la nervi.

Accept-o așa cum e, iubește-o și ajut-o să se calmeze. Pentru că nici o mamă nu vrea să țipe la copii. Ea doar are nevoie de puțin ajutor, înțelegere și câteva minute libere pentru o respirație completă în afara casei.

În loc de:

– Nu mai țipa, m-am săturat să te aud țipând, țipi întruna!

Ar fi mai potrivit să-i spui:

– Aș putea să te ajut cu ceva?

– Stau eu azi cu copiii!

– Mi-a fost dor de tine!

– M-am gândit astăzi la tine, cred că ți-a fost greu singură cu copiii acasă.

Mamele trăiesc tot ce fac. Ele pun suflet în orice lacrimă, în orice pată, în orice picătură de ulei în plus la mâncare.

De aceea, uneori, e bine să le amintim că cina uitată în cuptor e semn că are nevoie de o ieșire în oraș cu fetele și poate de un un film în doi.

În suflerul fiecărei mame care țipă se duce o luptă cruntă cu propriile ei dureri și emoții. Iar un om aflat în suferință are nevoie de încurajări, încredere și acceptare.

Nu judeca mama care țipă, ci ajut-o să depășească momentele critice.

Pentru că în spatele fiecărei mame care țipă stă un copil care are nevoie de o îmbrățișare și de o vorbă bună.

* Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)

** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!