În clasa a II-a am avut un vis

Cine este fratele/ sora mai mică să ridice mâna sus. Eu tocmai am făcut-o.

Voi, ceilalți, ascultați povestea, n-o să vă pară rău, promit!

Acuma, cei cu mâna ridicată sus: când erați copil, ce vă doreați cel mai mult și cel mai mult în relația cu fratele sau sora voastră?

Să fiți ca el, nu? Și eu.

Așa că, într-o zi, pe când soră-mea era într-a șasea și citea o carte a început să râdă de una singură. Soră-mea citea mult și la fel de mult râdea și singură. Mi se părea super fascinant să citești romane întregi și să nu te deranjeze nimeni. Cumva, parcă știam că o să-mi fie dor de perioada aia.

Și cum râdea ea așa, m-a făcut curioasă și am rugat-o să-mi spună și mie de ce râde. Mi-a citit din carte și-am râs amândouă de ne dureau burțile.

Atunci am avut un vis. Să mă duc la colegii mei din clasa II și să le zic gluma ca să devin populară. Să mă placă și pe mine. Că eu abia aterizasem la ei în clasă, mutată de la altă școală și nu prea mă plăcea nici învățătoarea că-i stricasem fengșuiul aranjamentului în bănci – și orice doamnă știe că aranjamentul în bănci e sfânt – și nici cu colegii nu prea apucasem să mă cunosc. Așa că gluma asta mi se părea perfectă pentru a-mi câștiga reputația de ”colega aia glumeață” pe care toată lumea o place.

Stăteam în prima bancă, rândul de la perete și-o aveam în dreapta pe colega mea, Anca. Nu-mi amintesc la ce oră eram, dar la un moment dat am început să urmărim amândouă din aceeași carte un text citit de altcineva. Mi s-a părut momentul perfect să mă apropii de urechea ei și să-i spun încet:

– Auzi, tu știi care-i pluralul de la cauciuc?

Ea s-a uitat mirată la mine, nu cred că se aștepta, eu copil neadaptat să o iau așa la întrebări. Și-a dat din umeri.

Conform planului ea trebuia să spună:

– Cauciucuri.

Însă ea n-a răspuns, dar nici eu nu m-am lăsat. Mă țineam de gluma asta cu dinții. Așa că, transpirată toată, cu inima bătând să nu mă audă doamna, i-am spus ușor:

– Caucioace.

Eu am început să râd amintindu-mi de toată povestea cu soră-mea acasă, ea a început să râdă dar nu știu sigur dacă de glumă sau de mine.

Și evident, m-a zărit vrăjitoarea, m-a ridicat în picioare, m-a făcut de rușine în fața copiilor, că sunt nouă și nepotrivită, E-VI-DENT! – și de-atunci (cel puțin așa mi-a rămas mie în creierul ăla emoțional) am rămas oaia neagră a clasei.

Mi-am amintit de gluma asta în timp ce umblu de 5 zile cu caucioacele după mine, să le schimb și nu găsesc loc la vulcanizare.

Și mi-am dorit din tot sufletul meu să vă fac să râdeți. Nu neapărat să mă placeți, îmi doresc să cred că mi-a trecut din clasa a II-a.

Dar să fac și eu o dată gluma asta și să ajungă la oamenii care-mi amintesc nespus de mult de copilărie, așa, cum ar fi trebuit să fie la școală.

Frumoasă, amuzantă, acceptată și încurajată!

Spuneți drept, ați râs?

Sursa foto