Întâlnirea care mi-a schimbat viața

În dimineața aceea, când m-am trezit, am deschis ușa larg spre mare și mi-am umplut plămânii de aer sărat și răcoros. Mi-am făcut o cafea la aparatul pe care mi l-am adus de acasă special pentru această întâlnire și-am inspirat, din nou, aer sărat și răcoros. Încercam să iau din fiecare moment toată seva, cea mai dulce și liniștitoare pentru întâlnirea ce urma să fie. Mihaela ieșise din cameră, iar când s-a întors, m-a găsit îmbrăcându-mă cu o salopetă.

– Cred că o să-mi iau altceva pe mine, i-am spus în timp ce mă chinuiam să mă desfac din nou, la fermoar.

– Îți stă atât de bine, rămâi așa! O să scapi și de pișcăturile de țânțari de pe picioare.

– Nu, nu mă simt confortabil! Uite, o să-mi iau rochia asta albastră.

Pentru că toate întâlnirile importante din viața mea s-au ținut într-o rochie albastră. Și nu aș fi putut rata să nu port din nou rochia albastră, astăzi, în ziua întâlnirii decisive:

Întâlnirea cu copilul interior

Se tot vorbește despre copilul interior de câțiva ani încoace, și la fel ca și termenul de parenting, mi se pare că de multe ori facem referire la el fără să știm cu adevărat implicațiile, profunzimea și puterea de schimbare a propriilor vieți atunci când ne punem față în față cu copilul din noi.

Cred că a vorbi despre copilul interior se poate face cu fetele, la cafea, așa cum povestești despre o carte sau un film bun. Însă, ca să să te întâlnești cu el și să-și poți schimba perspectiva și poate chiar traiectoria vieții cu totul, implică voință, putere interioară și emoțională, dar mai ales, un moment oportun. Exact ca o carte pe care alegi să o citești și care nu gâdilă nimic în tine. Și de multe ori nu e cartea, ci momentul când o citești. Nu e atunci, poate e mai încolo sau poate niciodată. Cred că sunt oameni care pot supraviețui și fără întâlnirea cu copilul interior, poate că nu au nevoie, poate au dezvoltat instrumente de supraviețuire care îi ajută să depășească orice obstacol fără nici o întoarcere în trecut.

Însă, cred cu tărie că atunci când nu ai făcut pace cu trecutul, încă mai cauți vinovați și arunci scheletele din dulap peste umerii părinților, trăiești într-o continuă nefericire și alții sunt răspunzători pentru fericitea ta, întâlnirea cu copilul interior ar putea fi o soluție.

Probabil o să vi se pară amuzant sau poate curios, dar prima dată când am auzit de copilul interior aveam vreo 14 ani. Eram înnebunită după Axl Rose, vocalistul de la Guns’n’Roses, cei cu November Rain și Don’t cry, și aș fi putut citi absolut orice despre el. Practic, viața mea era despre a căuta informații despre el. Când aveam 14 ani, sora mea avea 19, lucra la un radio din Bacău și avea acces la tot felul de surse la care eu nici nu visam. Așa, mi-a făcut rost de un documentar de zeci de pagini despre el, unde, printre altele, acest Axl Rose povestea cum a făcut terapie, hipnoză și altele, ca să se întoarcă în momentul nașterii lui, să retrăiască copilăria ca să înțeleagă ce s-a petrecut cu el și să se poată vindeca de toate abuzurile de care suferise și care-i bântuia viața acum, la vârsta majoră. Practic, este videoclipul de la Don’t Cry, parțial, Estranged, dar și majoritatea versurilor din muzicile compuse de el. Povestea că s-ar fi vindecat, parțial, dar ascultându-i speech-urile din timpul concertelor și toate ieșirile violente care l-au făcut, de altfel, vedetă, tind să cred că unii nu se pot vindeca niciodată complet. Ca o boală neuronală care se ameliorează, dar niciodată nu va trece!

Evident, că pe vremea aia nici n-am îndrăznit să povestesc cuiva despre cum îmi petrec eu timpul. În primul rând, că ceea ce citeam părea rupt din filmele SF, dar pe care eu chiar le credeam. Nu pricepeam exact cum ar arăta această terapie, dar ajutându-mă de videoclipurile care mă obsedau, încercam să-mi creez propriul film și evident, să-mi doresc să fac și eu ceva similar, când o să fiu mare. Nu neapărat că simțeam că am vreo problemă, cât voiam să văd cum e!

Ai grijă ce îți dorești, s-ar putea să ți se întâmple!

Acuma, nu știu exact dacă universul chiar a auzit dorința unui copil de 14 ani, dar întâmplarea face că la ai mei 38 de acum să plec în această tabără la Portița, unde, în a 5-a zi să fie programată întâlnirea cu copilul interior de care am fugit până acum de-am rupt pământul. Ultima tentativă a fost acum 2 ani, când am fost la terapie ca să pot să scriu Destin de mamă, iar când a venit momentul, tot cam după 5 ședințe, am recunoscut că nu mă țin baierele emoționale să depășesc și hop-ul acesta. Și că rămân, momentan, concentrată să scriu și poate, după ce iese cartea voi rezolva și problema copilului.

Știam că mă va ajunge din urmă. Era parte din proces. Ca un vârf de munte pe care ai nevoie să-l atingi după ce si urcat panta 3 săptămâni.

Am știut de când am ales să mă duc în tabără, am simțit că e momentul, că voi face față și că mă pot vindeca. Măcar parțial dacă nu de tot.

Mi-am pus rochia albastră pe mine, așa cum mă îmbrăca mama de fiecare dată când ieșeam în oraș.

Dina mare era pregătită s-o întâlnească pe Dina mică.

Și nu se putea un loc mai bine ales decât la Portița, la mare, în liniște, unde nu mă știa nimeni și nici eu pe ei, într-un grup de prietene, dar totuși, singură, cu o mamă care venise împreună cu fiica ei de aproape aceeași vârstă cu mine, cu două brațe largi care nu erau ale mamei mele, dar care mă așteptau totuși, să mă asigure că mă iubește așa cum sunt, și că e mândră de mine și că mă iubește, iar eu, la schimb, să-i fiu fiica pe care o avea dar nu era, să-i confirm că o accept în viața mea, că o iert, că nu e vina ei, și că o iubesc și o înțeleg că tot ceea ce a făcut a fost să-mi fie bine, chiar dacă, totuși, nu mi-a fost. Acum, iată, suntem aici, recunoscătoare că avem șansa să ne vindecăm!

Povestea e mai lungă, începutul e mai greu, procesul mult mai încărcat.

Dar pentru mine a fost decisiv. A fost exact momentul meu, locul perfect și grupul potrivit.

Povesteam la un moment dat că de multe ori, în discuțiile cu soțul meu echilibrat, se ajungea mereu la:

– Ok, am înțeles, ți-a fost greu! Acum, depășește momentul și fă ce te face fericită!

Ei bine, după întâlnirea aceasta, am depășit momentul!

Nu mai sunt victimă, încerc de cele mai multe ori să apelez la eul meu echilibrat, nu mă mai simt responsabilă pentru deciziile celor din viața mea și nici pentru schimbările celorlalți de dispoziție, nu mai am nevoie să demonstrez nimic, nimănui, și tocmai mi-am cumpărat un multicooker pentru că refuz să mă mai epuizez alergând între casă, fotbal și piață, ca să ajung la timp să pun friptura la gătit.

Drumul e lung, începutul e greu dar ce bine miroase aerul proaspăt de libertate!

*** Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)