Invidie, ce cauți tu în viața mea?
Astăzi vă provoc să vorbim despre invidie.
Ohooo, o să spuneți, ce-a apucat-o?
Nu știu, sincer, dar simt să pun ordine în viața mea și poate, să vă ajut și să vă inspir în viața voastră să nu mai invidiați. Mă rog, la nivelul acela care dezintegrează sufletul și simți că mori dacă nu vei fi, nu vei arăta, nu vei face sau nu vei avea ce are vecinul de peste gard, colega de bancă sau prietena prietenului.
Până la urmă, cred că toată lumea invidiază, de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama. Te uiți așa, la o poză pe Facebook și spui:
– Vreau să fiu și eu așa bună mamă ca ea!
sau
– Ce n-aș da să fiu și eu în vacanța aia!
Asta-s eu că am mereu ceva cu vacanțele oamenilor.
Se poate spune că e invidie, dar e inofensivă că dacă mă iei la întrebări eu chiar nu aș pleca în vacanța aia chiar acum. Că am altele de terminat și vreau să plec în mai în Grecia cu bărbatul meu și nu al alteia. Deci, sunt iertată.
Daar, există și invidie din aceea care vine din frustrare că celălalt poate și tu, nu. Că celălalt are și tu, nu. Că celălalt a reușit, și tu, nu.
Pe mine m-a muncit rău invidia asta. M-am luptat enorm, enorm de mult cu ea, mă rodea pe dinăuntru ca o carie, mă făcea să mă simt inautentică și rea, iar eu nu cred în oameni răi. Mă obosea psihic. Și în loc să investesc timpul în ce puteam să fac eu bine, îl petreceam ore în șir să văd ce fac alții mai bine decât mine. Iar apoi intram în depresie cu zilele, spunându-mi întruna că eu nu sunt suficient de bună, că eu nu am să reușesc niciodată, că nu pot, că toată lumea e mai bună decât mine.
Și că eu nu merit nimic.
Cam așa mi-am petrecut ultimii ani din viața mea.
Până într-o zi când am spus: gata, Dina! Dacă mâine mori, cum vei muri? Fericită sau tristă?
Tristă.
De ce?
Pentru că nu am făcut ceea ce visez să fac.
Atunci, nu ai decât un singur lucru de făcut. Să-l faci!
Acesta a fost punctul de plecare în a lucra enorm de mult cu mine ca să-mi treacă, să fiu bine, să nu mai sufăr, să fiu verticală și asumată în absolut tot ceea ce aleg să fac.
Nu i-am invidiat pe cei de lângă mine pentru banii lor, pentru soț sau relația de cuplu, pentru casă sau mașină. Toată viața m-am luptat cu un singur lucru: reușita profesională.
De aceea m-am și angajat la 20 ani. Ca să demonstrez că pot să fiu bună. Și ajunsesem la 30 și de ani continuând să demonstrez că sunt bună. Pentru că problema cu invidia e numai una: până nu te oprești să te analizezi, să vezi ce poți face tu bine fără să te compari cu alții, nu scapi niciodată de ea. Te urmărește ca un lup flămând și te roade până la ultima scamă.
Îmi amintesc că într-o discuție cu o prietenă de-a mea pe tema invidiei, mi-a spus că până și Marilyn Monroe, beauty icon a tuturor timpurilor, a murit considerându-se urâtă.
Concluzia fiind că dacă mintea ta crede ceva, singura soluție e să schimbi programul de funcționare.
Și poate sună greu sau chiar imposibil, dar nu e, pe cuvânt de om vindecat!
Trăim vremuri în care orice e posibil! Avem oportunitatea să ne vindecăm și să ne salvăm.
Ce a funcționat la mine
O să vă spun din start că ce NU a funcționat la mine a fost comparația. Tu nu te uiți la tine ce bine arăți, ai un soț care te iubește, ai o casă numai a ta, copii sănătoși, îți cumperi ce vrei, toată lumea ar vrea să aibă viața ta!
Pe mine lucrurile astea mă lasă rece.
Pentru că:
- fericirea sau tristețea mea sunt numai ale mele, independent de motivele de fericire sau de tristețe ale celorlalți
- invidia celorlalți față de mine mă lasă din nou, rece, pentru că numai cine mă cunoaște știe că orice am reușit în viața aceasta: de la soț, mașină, casă, blog, firmă, etc sunt rezultate a multor ani de muncă și chibzuință.
Am spus mereu și voi continua să o spun că ceea ce am făcut eu poate face oricine. Deci, nu mi se pare nimic extraordinar și motiv de invidie.
Un alt lucru pe care NU l-am făcut niciodată pe cuvânt de om dus la biserică a fost să fiu urâcioasă cu cei care îmi apăsau butoanele. Plecând de la principiul că toți oamenii se nasc buni, singura problema din toată schema am fost dintotdeauna, EU.
Lucru care mă face să amintesc un lucru extrem de important pe care aș vrea să îl luați cu voi:
Întotdeauna când simțiți furie sau frustrare în relație cu cineva, niciodată nu este problema acelei persoane, întotdeauna este problema voastră. Și acolo unde doare cel mai tare, acolo trebuie să lucrați.
Acum, să vă spun ce a funcționat la mine.
- Am tăiat toate legăturile care mă făceau nefericită. Aveam 2-3 oameni care îmi apăsau puternic butoanele că nu sunt suficientă. O făceau involuntar, desigur, nici nu știau săracii ce se petrecea în jur, dar, pe mine mă băgau într-o așa frustrare și depresie că nu se putea discuta cu mine 2 zile și 2 nopți. Așa că, mi-am asumat că îmi fac rău și atunci, i-am tăiat din peisaj până la momentul vindecării mele. M-am făcut că nu există ca să-mi dau voie să exist eu. Ce liberă m-am simțit brusc! Dintr-o dată, rămăsesem singură pe scenă. Lebăda neagră și pietrele din lac. Cea mai bună și cea mai deșteaptă dintre mine și cu mine. Mi-am dat libertatea să strălucesc, să arăt că pot și eu, că știu, că reușesc. Și-am reușit. La început mai timid, apoi, am lucrat și mai mult, și mai cu spor, mi-am concentrat timpul numai pe mine și-am reușit!
- M-am oprit din orice, m-am pus față în față cu mine și m-am întrebat sincer: ce e nevoie să faci ca să te simți fericită, împlinită, suficientă pe plan profesional? Mi-am răspuns dintr-o suflare și acela a devenit obiectivul meu suprem. Nu m-am oprit până nu l-am atins.
Probabil o să mă întrebați: și după aceea?
După aceea, am tras linie și am concluzionat că sunt vindecată în proporție de 70%. M-am testat, punându-mă față în față cu cele mai mari temeri ale mele, oamenii ale căror reușite înainte mă băgau în depresie. Nu am mai simțit durere, ci, în schimb, m-am motivat să muncesc și mai mult ca să reușesc și eu.
Dar dacă munca excesivă nu era totuși soluția?
3. M-am oprit din nou, am căutat o terapie care să mă ducă pe linia familiei extinse până la multe grade de rudenie în jos ca să înțeleg de unde mi se trage această suferință extremistă de a nu fi bine cu mine și de a găsi soluții care mă epuizează. Am găsit-o la un bunic vitreg care a murit în al doilea război mondial în chinuri, suferință și fără lumină. I-am mulțumit și l-am onorat așa cum poate face o nepoată pe care nu a cunoscut-o niciodată, mi-am clarificat misiunea mea în viață și m-am vindecat pe deplin. Când fiecare e cu rostul lui, cu sensul lui, nu mai e loc de invidie.
Când îți găsești misiunea pentru care te-ai născut pe acest pământ, universul te ajută să ți-o îndeplinești.
O altă bună prietenă de-a mea și terapeut mi-a spus așa: toată lumea își îndeplinește misiunea! Diferența stă în calea pe care o alegem!
Eu am ales să o fac fără să mă epuizez, ci iubindu-mă și apreciindu-mă.
Invidia e o suferință că nu putem, când în realitate, nu știm ce putem cu adevărat.
Nefericirea generației noastre e că am fost foarte puțin încurajați să ne descoperim misiunea.
Bucuria e că trăim vremuri în care putem cere ajutor să ne-o identificăm și să găsim calea spre împlinirea ei.
Numai să vrem!
***Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
