Iubirea e să-i accepți celuilalt defectele
– Eu n-o iubesc pe Beti! a strigat Andre când tocmai ne așezasem să luăm cina.
Mie mi-a stat, oare pentru a câta oară?, inima în loc.
Nu există pe lumea asta lucru mai important pentru mine cum e copiii să se înțeleagă între ei. Asta, evident, după sănătate și lucrurile de bază, nu mai intru în detalii că le știți: mâncare, sănătate, siguranță.
Beti n-a avut nici o reacție pentru că la nivelul lor de înțelegere, iubirea e sinonim mai degrabă cu înțelegerea dintre frați: iar ea tocmai se băgase în fața lui la spălat mâinile, la baie, așa că era de așteptat o asemenea reacție din partea fratelui ei.
Tatăl lor, în schimb, om adult și cu definițiile clare a făcut ochii maaaaari ca orice tată care-și regăsește propriile glume și ironii în copilul cel mare și emoțiile în copilul cel mic.
Am citit mai demult într-o carte, că în astfel de situații n-ar trebui să negăm sentimentul fraților, ci din contră, să-l acceptăm pentru că acesta vine dintr-o frustrare care mai degrabă trebuie rezolvată decât băgată sub preș.
– De ce spui că n-o iubești pe Beti? l-a întrebat ta-su curios.
– Nu-mi place pentru că plânge, țipă și se spală pe mâini înaintea mea.
– Din câte îmi amintesc și tu mai plângi din când în când.
– Nu mai spun de țipat, când nu îți dau tableta, adaug eu exemple concludente.
Rămâne câteva secunde pe gânduri, caută argumente:
– Dar nu atât de tare ca ea.
– Poate că tonul ei e mai înalt și deranjează, dar crezi că e corect să spui că n-o iubești?
– E ca și cum aș spune că nici eu nu te iubesc pentru că țipi sau că nu dai gol la fotbal. E corect? Nu e, pentru că eu și mama și Beti te iubim oricum ai fi. Oricât de tare ai țipa, ai plânge și te-ai supăra. Pentru că iubirea e mai presus de orice ai face, cum ai face.
Iubirea e să-i accepți celuilalt defectele.
– Așa cum eu îl iubesc pe tati chiar dacă nu s-a bărbierit, clarific eu discuția.
Beti era fericită. I se reconfirmase iubirea, oricum, oriunde, în orice fel. Chipul lui Andre se lumină. Și lui i se reconfirmase iubirea ce i-o purtăm.
Iar ca să încheiem apoteotic, l-am pupat zdravăn pe Cris și i-am spus:
– Iar asta-i iubirea supremă. Să-l pup pe tati, să mă înțep, chiar dacă nu și-a făcut barba!
xxxxxx
Zilele trecute, în contextul în care ne pregătim să ne mutăm într-o casă nouă și mai departe de oraș, îi spun soțului meu:
– Auzi, mă gândeam că după ce ne vom muta, să ne organizăm mai bine cu lista de cumpărături.
El îmi răspunde cu un zâmbet.
– Ce ți se pare amuzant?
– Tu și organizarea în aceeași propoziție nu vă potriviți deloc. Sună ciudat!
– De aceea am vorbit la plural! Eu vin cu ideea și tu organizezi.
Pentru că iubirea e să-i accepți celuilalt defectele, nu-i așa?
***Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
