Iubirea nu e prea mult. Iubirea e sau nu e.

Am auzit astăzi pe cineva spunând într-un podcast: eu nu cred să fie cineva care să iubească un om așa de mult cum mă iubește ea pe mine. Mi se pare că mă iubește prea mult!

Ce să vă spun? Mi-a căzut cerul în cap! Uneori, chiar am impresia că atâta vorbesc de Univers că anume mi le așează în față, poate, poate, facem și noi mai bine data viitoare.

Acest ”mă iubește prea mult” m-a propulsat instant acum 20 ani într-una dintre cele mai umilitoare situații în care am putut să mă pun singură în relație cu iubitul meu de atunci.

În timp ce el era plecat cam toată ziua de acasă, fără să răspundă la telefon, eu abia așteptam să termin serviciul ca să mă așez comod pe o bancă din parcul care dădea fix spre etajul unde avea el apartament, așteptându-l cu orele să vină acasă, să se aprindă becul la el, în bucătărie.

Iar, uneori, o zic și pe asta ca să fie povestea completă, era acasă și se făcea că nu e. El neștiind că sunt, de fapt, în fața blocului și știam că mă evită.

Ei bine, tot el, la final, îmi spunea: mă iubești prea mult, Dina, prea mult.

Iar eu nu înțelegeam acest ”prea mult”. Cum adică, prea mult? Eu te iubesc cum simt să te iubesc. Există prea mult în iubire?

Timpul a trecut, ne-am despărțit, dar abia când mi-a venit mie rândul să simt că cineva mă iubeștea pe mine ”prea mult” am înțeles, de fapt, că eu nu-l iubeam pe el. Că eu nu sunt la același nivel de implicare așa cum era el. Că el dă mult și eu nu pot decât puțin. Nu eram la fel de dispusă să investesc timp și energie, emoții și sentimente așa cum o făcea el.

20 și ceva de ani mai târziu și ceva studii în domeniu vă confirm că în iubire nu există ”prea mult”.

Iubirea e sau nu e.

Doar că uneori, e greu să ne dăm seama că e. Sau că nu e.

Când în martie am fost la Bacău să-l externez pe tata după o lună în clinică și mi-a spus, uitându-se la mine, în timp ce eu mă bucuram să-l văd atât de bine și atât de coerent cum nu-mi aminteam să-l mai fi văzut vreodată:

– Ai ridicat relația noastră mult prea sus, mai coboar-o puțin. Și mi-a arătat cu palma întinsă, sus, unde o vede el și coborând-o, cam pe unde ar trebui să fie.

Am făcut doi pași în spate ca lovită de tren și mi-a mai trebuit câteva sesiuni de terapie ca să pot procesa acest ”prea sus”.

Cum adică ” prea sus”? În iubirea de tată există ”prea sus”? M-am întrebat, din nou.

Câteva luni mai târziu și alte studii în domeniu, vă confirm că în relația de copil-părinte există ”prea sus”. Și e confundată, mai târziu, în relația de iubire pentru partener. Atunci când te faci preș, cum îmi place mie să spun, în fața lui.

Fără nici măcar să ți-o ceară, de cele mai multe ori. Dai la zăpadă, faci zilnic mâncare, schimbi cauciucurile, montezi pompa de apă când se strică, cari cărămidă și sapi o fântână. Între timp alăptezi doi copii și mergi la birou 8 ore pe zi. În timp ce el merge la serviciu și atât.

Într-o relație de cuplu ambii parteneri sunt egali.

În momentul în care unul dintre ei se consideră sau se simte superior, acolo e o problemă de orgoliu. Sunt prea bun pentru tine și te fac să te simți preș în fața mea. Automat, celălalt va răspunde din frustrare, teamă sau anxietate.

Când unul dintre parteneri se simte inferior, vorbim de o lipsă de încredere, o stimă de sine scăzută și automat, celălalt se simte superior, chiar dacă poate, nici nu vrea.

Ori unul se consideră prea deștept pentru cel de lângă el, ori simte că trebuie să demonstreze mereu ceva ca să fie demn de iubirea partenerului.

Când doi oameni decid să stea împreună, asumat, inegalitatea de roluri nu are voie să existe.

Când doi oameni decid să stea împreună dar apar discrepanțe, ori că unul câștigă mai mult, că celălalt vorbește mai bine, ba că e mai vizibil, ba că arată mai bine, iar toate aceste diferențe nu sunt luate ca niște mingi la fileu, ca niște lecții pe care le servește Viața ca să se dezvolte reciproc, atunci nu sunt în relația potrivită.

Voi cu voi înșivă.

Ei cu eu înșiși.

Eu când am dat la zăpadă o dimineață întreagă și m-am întors în casă și l-am văzut pe soțul meu cum ia micul dejun tacticos cu cel mai mare calm din lume, iar eu eram transpirată și nu știam cum să plec mai repede să duc copiii la școală și nici timp de cafea nu mi-am permis, nu i-am dat cu tigaia în cap, așa cum aș fi vrut.

Ci, mi-am zis:

– Proastă, ești, fată! Te-a pus cineva? Păi tu nu poți să-și bei cafeaua și să aștepți să dea el zăpada după ce s-a hrănit? Cui vrei să demonstrezi, ce?

A doua oară l-am trimis pe el. Am învățat să-i spun calm, dar ferm ce îmi doresc, iar el a învățat și unde stă lopata de zăpada și unde e zăpada în curte. Ba, mai mult, s-a trezit și cu jumătate de oră în avans. Lucru pe care eu nu l-am făcut.

Mergând un pas mai în profunzime, aveam nevoie să fiu văzută.

De tata. Care a fost mereu plecat, dacă-l luai repede nu știa nici în ce clasă sunt, nici școala unde învăț, nu a fost la nici o ședință cu părinții, iar lumea credea că nici n-am tată. Uneori a fost mai bine.

Cu toate că el mi-a dat încrederea absolută în fizicul meu, pe altă parte, m-a privat de atenția lui.

Așa că, până să se deștepte Dina și să decidă rescrierea programului de funcționare, indiferent cine îmi intra în viață eu eram dispusă la orice tip de sacrificiu numai să fiu văzută.

În realitate, de tata.

Că de văzut eram văzută de toată lumea, dar nu de tata.

Când am început să fac pace cu mine, că tata nu mai are cum să-mi dea ce nu mi-a dat, am început să văd și eu luminița de la capătul tunelului. Să-mi iau lecțiile constructiv, să mă feresc de oamenii care-mi spun ”nu merit iubirea ta” sau care nu mă vor lângă ei, care se îndepărtează, pentru că știu acum că acesta este drumul firesc în viață.

În relație de prietenie sau de cuplu, suntem egali.

În relație cu părinții, suntem copil – părinte. Indiferent de vârsta pe care o avem.

În momentul în care vom începe să ne comportăm conform relației în care suntem, putem declara că am făcut un pas în față spre împlinirea noastră.

În iubire nu e prea mult. Iubirea e sau nu e.

Dar când e, făceți-o să fie sănătoasă!

Sursa foto