La unii dintre noi contează CUM mâncăm, la alții contează CE mâncăm. Diferența care aduce pace în casă

Ceea ce urmează să vă împărtășesc e ceva ce încă și pe mine mă mai provoacă în implementarea programului copiilor.

Pe de altă parte, a adus lumină și claritate atâtor ani de frustrare și suferință în ceea ce privește alimentația copiilor mei.

Dacă aveți vechime pe acest blog, știți că am povestit că pe vremea când copilul meu cel mic, acum în vârstă de 9 ani, și începusem perioada de diversificare ajunsesem la stadiul în care îmi căutam bonă doar pentru perioada prânzului pentru că psihic nu mai făceam față crizelor ei de a nu mânca nimic.

Când se apropia ora 11 și știam că vine prânzul, intram în fibrilații, mă lua cu plâns și nu îmi venea decât să fug de-acasă. Mintea mea se bloca, corpul începea să îmi tremure de frustrare și nervi și cred că dacă nu mă împuternicea Dumnezeu să nu-mi pierd mintea cu totul, aș fi fost în stare de multe. Și nu frumoase.

Cum am scos-o la capăt, probabil o să mă întrebați.

Am scris toată experiența în prima mea carte, Destin de mamă, dar practic, am făcut ceea ce urma să descopăr că există o metodă de cunoaștere a modului în care ne hrănim care e diferită de la om la om.

La unii dintre noi contează cum mâncăm, la alții contează ce mâncăm

Ei, dragii mei, și asta face toată diferența.

Evident, trăim într-un mediu, într-o societate care ne condiționează să mâncăm ba la ore fixe, ba anumite produse ca să slăbim sau să nu ne îngrășăm, sau, de când cu fast food-ul, suntem mai mult decât spălați pe creier să mâncăm rapid și gustos, fătă să mai apucăm să ne întrebăm corpul:

Asta e ceea ce ce dorești să mănânci azi?

Vă dau în scris cu litere de sânge :)), cum zic eu ca să mă credeți pe cuvânt, că dacă v-ați opri măcar un minut să vă conectați cu corpul vostru și să-l întrebați sincer, așa ca o mamă care își iubește puiul:

– Cu ce vrei să te hrănesc astăzi?

Nu v-ar mai trebui nici diete, nici meniuri complicate.

Cum suntem condiționați și cum ne creștem copiii în aceeași energie 

Eu sunt copilul care a avut întotdeauna probleme cu mâncarea. Întotdeauna.

Nu mi-a plăcut să mănânc, nu îmi place aproape nimic, nu am o mâncare preferată, iar dacă ar fi după mine aș inventa o viață fără mâncare, numai cu aer.

Când eram mică aș fi mâncat pâine goală și pufuleți și cam atât. Azi, prefer săratul în loc de dulce, dar nici nu pot mânca mai mult de o merdenea sau orice sărat pe săptămână. Orice este complex gătit sau are multe ingrediente, multă grăsime, nu pot procesa. De aici și rețetele mele pe care le găsiți pe blog care sunt foarte simple și rapide.

Evident, inițial am zis că așa sunt eu creată.

Doar că, un stil de viață de genul acesta creează pe termen lung multe probleme. Nu am energie, nu pot susține multe ore de lucru și mai mult decât atât, apar discuții în familie: sunt un exemplu negativ pentru copii.

Când vorbim de mâncare, vorbim de hrană, iar când vorbim de hrană vorbim de viață.

Știu că pentru mulți dintre noi nu contează ce băgăm în noi, dar la bază, de aici pleacă bolile fizice și de aici se hrănesc cele emoționale.

Hrana este Mama. 

Am dus-o așa, lucrând cu copiii să aibă program fix de mese, să mănânce proaspăt și sănătos, cumva ”să-mi spăl păcatele” pentru problemele pe care le am eu cu alimentația.

Ei bine, când am descoperit Human Design am înțeles că eu de fapt, nu am nici o problemă.

Modul meu de hrănire este calm/ touch. Adică, în primul rând contează cum mănânc, și mai puțin ce mănânc. Iar ca să mănânc normal, orice înseamnă normal pentru mine, am nevoie să fiu într-un mediu calm.

Doamne, și ce lumină s-a făcut la mine în inimă!

Iar ceea ce mănânc are nevoie să fie atins, creat cu mâinile sau cules cu mâinile.

De aceea, iubesc pârjoalele lu mama băgate în pâine și mâncate cu mâna, salatele de orice fel puse pe pâine, n-ai zice la cât de elegant mănânc eu cu furculița și cuțitul. Condiționarea societății, desigur. Care nu e neapărat rău, dar măcar știm pe unde stăm.

Și tot acum am înțeles sursa postărilor mele ”destin de mamă” de pe facebook pe care le-am creat acum vreo 6 ani când eram singură în Portugalia cu copiii și după ce îi culcam seara, mă linișteam și mâncam și eu orice găseam prin frigider dar care mă ajuta să mă bucur de mine și de timpul cu mine. Iar apoi, am vrut să împărtășesc acest sentiment cu cei din jur. Apoi, au apărut cărțile :)

Beti, copilul super mofturos la mâncare este cel care natural are nevoie să mănânce când îi este foame. Nu la 9 sau la 12, ci când simte foame.

Condiționat fiind de noi, implicit de societate, am obligat-o să mănânce ca toată lumea. Iar ea, pentru că are o hartă super definită (în Human Design se iau în calcul mai multe variabile) nu s-a lăsat ușor condiționată, așa cum a fost cel mare, Andre, care are același tip de hrănire, dar el s-a acomodat mai ușor pentru că e mai puțin definit. În schimb, a dezvoltat o sensibilitate la stomac și vomită mereu când este prea mult. Practic, mintea lui nu a dezvoltat capacitatea de a-i spune: e prea mult, în schimb, corpul lui reacționează.

Cam atât de inteligent este fizicul nostru și ne oferă semne pe care noi doar trebuie să le vedem!

Așadar, Beti a făcut crize până eu, epuizată, mi-am zis: o las să ceară ea de mâncare pentru că eu nu mai fac față! De unde și brand-ul ei: copilul care mă provoacă să devin mai bună!

Pe când Andre s-a lăsat condiționat, iar acum, îl ajut să-l decondiționez și să-și asculte corpul.

Ce fac la modul concret? 

Nu am schimbat programul de masă, în continuare funcționăm după standardul mic dejun, prânz, gustare, cină. Condiționare sau nu, personal, consider că e important să avem o direcție și o structură, mai ales în alimentație.

În schimb, am luat-o invers:

1. În primul rând, clarificăm sentimentul de foame pentru că majoritatea dintre noi nu mâncăm de foame, în schimb, mâncăm de poftă, mâncăm că ne cheamă mama la masă, mâncăm că nu avem ce face, mâncăm pentru că suntem în mall. Iar regula numărul 1 este întotdeauna: mâncăm de foame! Excepția: mâncăm de poftă (o dată pe săptămână, la 2 săptămâni, etc)
2. Apoi, mâncăm într-un interval: 8-10, micul dejun, evident, când timpul ne permite. Când e școală, mâncăm la 7.30 (condiționarea socială), dar nu pun presiune pe cantitate. Prânzul 12-14, și îi verific mereu de la 1 la 10 cât de mult le este foame.
3. Mâncarea e proaspătă (pe cât posibil) și pe gustul lor. Asta e o alegere personală, să gătesc ce le place mesenilor și nu ce îmi place mie că ar face toți foamea :))

Oricum, pentru copiii mei nu contează neapărat ce mănâncă, de aceea le cam place tot ce fac, în schimb, e important să mănânce când le este foamne. Când corpul este pregătit să să hrănească, iar asta, desigur, depinde de fiecare organism în parte.

Alte tipologii de hrană sunt: mâncatul în liniște (singur, sau în grup restrâns, în natură) sau în zgomot (la masa cu prietenii), în lumină directă (la plajă, de exemplu) sau în lumină artificială (asta sunt eu, nu suport lumina naturală de nici un fel), mâncare rece sau mâncare caldă, mâncare gătită foarte puțin sau deloc (legume crude, asta tot eu sunt) sau mâncare cu sosuri sau zemoasă, mâncare mâncată pe rând, sau amestecată, ceea ce implică un tip de gătire fără multe alimente amestecate.

Cică, de ce divorțează oamenii, de ce se ceartă copiii la masă?

Păi dacă eu vreau legume și partenerul burger cu mult sos și copiilor nu le este foame, iar apoi vine societatea și spune că suntem grași, slabi, dar mâncați cartofi prăjiți în mall, sau mesele în familie extinsa aduc fericirea când eu visez liniște și partenerul masă cu prietenii în timp ce copiii s-au băgat la o pizza cu de toate, unde mâncarea este hrană, iar hrana viață,

pe mine, personal nu mă mai miră absolut nimic.

Pentru că pentru prima dată, înțeleg. 

Înțeleg că suntem unici, înțeleg că scopul vieții este să fim fericiți cu noi înșine, dar mai înțeleg că modul în care îți trăiești viața e o alegere, iar secretul este un echilibru între a mă iubi pe mine cum sunt și a-i iubi pe cei din jurul meu cum sunt.

Easy is right!

Sursa foto