Lupte de putere
Nu e nici un secret că discuțiile cele mai mari la noi în casă sunt de la tipul de educație pe care eu l-am asumat. Partea cea mai grea de înțeles pentru Cris este lipsa pedepselor.
Nu înțelege cum un copil care a făcut ceva greșit nu poate fi pedepsit. Cum va înțelege el că a greșit?
La mine e totul pe bază de emoție ceea ce la el nu se leagă. Îi tot explic că un copil face ceva rău, nepotrivit, de fapt, pentru că are nevoie de atenție sau are o teamă, frică pe care și-o exprimă astfel.
Noi, când suntem obosiți sau stresați și tot ce am avea nevoie e o îmbrățișare, ne comportăm contrar: orice cuvânt ne enervează, orice gest ne scoate din minți. Cum ar fi să fim trimiși în camera noastră să ne „gândim la ce am făcut rău”?
În loc să pedepsim – chiar și fizic, mai bine îl ajutăm să treacă peste: oferindu-i atenție, ajuntându-l să elimine teama, luând copilul în brațe, amintindu-i mereu că noi îl iubim și nu este singur, decât să-i impunem frică – prin pedepse.
A mai înțeles, dar la prima criză a copiilor discuția revine ca un bumerang. Amprenta propriei educații e foarte greu de șters!
Acum 2 zile am fost la o zi de naștere la un prieten de-al nostru care stă la etajul 13, într-un bloc.
Am plecat după ora 23, deci toată lumea era cu nervii întinși la maxim.
Andre și Beatriz au început să se certe de la cine apasă butonul la lift, ca să mergem la parter. Au început amândoi să urle, Andre voia să fie primul, nu cedează la butoane absolut deloc: el deschide mașina, o închide, cheamă liftul, deschide televizorul, ați înțeles. La alte lucruri mai cedează, la butoane, însă, nu. Mai ales la ora 23. Așadar, au început să țipe pe hol, iar Cris, stresat și obosit, a apăsat BUTONUL! Liftul a plecat. Șoc și groază. Andre aproape că a rămas fără aer de atăta urlet, la propriu, lumea lui se prăbușise. Beatriz se târa pe jos, plângând. Eu, bineînțeles, aș fi dat-o la pace: apăsau amândoi butonul și gata. Doar că nu a fost să fie. Andre a început să strige pe drumul către parcare că tati e cel mai rău, urla să-l lase în pace, să tacă, că nu mai vorbește cu el și că nici nu-și mai pune centura în mașină. Cris a început să-i țină teorie. Eu am intervenit spunându-i că e târziu, că toată lumea e obosită și că nu e un moment bun de a analiza acum situația. Nu cred că am făcut foarte bine, dar recunosc, în astfel de momente mi-e greu să mă abțin.
În mașină, povestea a continuat. Andre a început să o necăjească pe Beatriz, eu m-am supărat, i-am zis să înceteze, Andre m-a luat în râs. Iar Cris a început iar discuția interminabilă despre educația „asta a mea” care, precum văd nu are nici un rezultat.
Acasă, în pat, l-am întrebat pe Andre:
– Ce s-a întâmplat în seara asta?
– Știi de ce am făcut așa? Că nu m-a lăsat tati să apăs pe buton.
În acea noapte, nu era momentul de a face o sesiune de scos frustrări, prin plâns asistat, motiv pentru care Andre, în mediul lui sigur a început să scoată”răutăți”. De aceea eu aș fi evitat altfel. E ca și cum îi pui suzetă unui copil care plânge în mijlocul unei conferințe: decât să deranjeze mai bine eviți, urmând să rezolvi mai târziu situația.
Azi butonul s-a întors în viața mea. Andre a început iar să o necăjească pe Beatriz în mașină, lucru care mă supără foarte tare, i-am spus să înceteze, iar el a început să râdă de mine: să mă imite, să scoată limba. Acasă, i-am pus limită – nu i-am mai dat echipamentul de fotbal pe care tocmai îl cumpărasem. Sună sadic, dar am vrut să-l fac să plângă! Din tot sufletul lui, să se descarce! A plâns, a aruncat în mine cu niște jucării, a venit apoi în brațe, iar a urlat, a plâns, a plâns, până s-a calmat.
Îmi spunea:
– Eu te iubesc!
– Și eu te iubesc, îi răspundeam. Dar acum nu mai primești echipamentul.
– Dacă chiar mă iubești, îmi dai echipamentul să joc fotbal! Mi-l dai?
– Nu, iubirea mea!
– Atunci, nu mă iubești!
După vreo 15 minute am făcut pace și am revenit la gânduri bune.
Nu știu ce scrie în cărți la capitolul ăsta, însă eu așa am simțit că trebuie să fac.
Știți voi – așa simte mama.
Și, am certitudinea că am făcut bine. Până seara, a jucat Dixit cu tati făcând adevărate povești plecând de la un desen de pe o carte de joc. Un joc greu de 8 ani.
Am simțit că am descuiat uși, până atunci blocate!
