M-a luat clasa I prin surprindere

Dacă aș putea rezuma experiența cu clasa I de până acum, ar fi așa:
-Am castraveți pentru gustarea de mâine? Dar mere? Iar trebuie să mă duc la cumpărături.
– Ai adus penarul acasă să verific stiloul? Ai toate creioanele ascuțite?
– Mami, am nevoie de Pic! Și de o pernă pentru scaun.
– Ai dus banii pentru excursie?
– Mamiiiii, vreau costum de dans cu Elsa!

S-a împlinit o lună de când Andre a început clasa I și eu tot surprinsă sunt.

Nu e ca și cum n-ar fi făcut un an întreg clasa pregătitoare, tocmai, pentru a nu fi luați cu toții prin surprindere. Și nici ca și cum clasa I este facultativă și nu trecem toți prin ea.

De altfel, e o nouă etapă, un nou început. Recamierele din casa copilăriei noastre știu cel mai bine. Fotografia noastră în uniformă și cu stiloul în mână încă mai stă frumos așezată, amintindu-ne că secunda e un moment în timp.

Cu toate astea, după o lună de clasa I aș vrea să se termine odată. Cât mai repede!

Nu știu cum a fost pe la alții, dar la noi clasa pregătitoare a fost un fel de grădiniță doar că într-o sală de școală. Îl duceam dimineața ca o floare tânără de primăvară până la intrarea principală, de unde cineva îl prelua și orice avea nevoie era o persoană care-l ajuta.

Avea opționalul X, îl ducea cineva până la clasa respectivă. Avea sport, mergeau organizați în curtea școlii. Se suna de pauza mare, mergeau cu toții la cantină. Șansele să se piardă careva erau minime, iar relaxarea mea maximă. Abia acuma îmi dau seama ce relaxată aș fi putut fi! Nu eram, dar puteam fi!

Anul ăsta, s-a risipit liniștea din viața mea.

Clasa lui e undeva la etaj. Îl las dimineața la ușa principală, nu știu dacă ajunge în clasa potrivită, dacă se descurcă. A pierdut între timp 2 hanorace și m-a pus să-i caut disperată niște caiete la engleză de care nici n-avea nevoie.

Apoi, au început listele de cumpărături. Am fost la Jumbo mai des ca în propria mea casă. Dacă-mi dă careva extemporal: câte tipuri de stilouri găsești la Jumbo și ce prețuri are fiecare? Relaxează-te, le știu pe toate. Ce caiete au, de câte tipuri, ce mape, câte culori, penare și carioci, puzzle-uri și rezerve de stilou, creioane HB și cărți de colorat cu prințese. Știu prețuri, la ce raion le găsești și vecinii stânga-dreapta.

Știți cât am stat ultima dată în Jumbo? Fix 10 minute. Am o hartă în minte deja formată și știu exact unde se găsesc lucrurile de care am nevoie.

Listele nu se termină niciodată

Problema e că întotdeauna mai e nevoie de ceva. Ai luat tot de pe listă, mai e nevoie de o pernă pentru scaunul lui Andre. Ai terminat cu perna, a venit ședința cu părinții la Beti, altă listă, alte nevoi. Ai terminat și cu lista 2, Andre vrea Pic. Cumpărăm și Pic, Beti are nevoie de etichete cu prințese. Terminăm cu etichetele, lui Andre am uitat să-i cumpăr halat pentru ora de pictură. Am luat și din asta, mai e nevoie de o mapă mare pentru portofoliu.

Acum mai lipsește din penarul pentru engleză o ascuțitoare. Și estimez că în două săptămâni Andre va avea nevoie de culori noi, că astea s-au tocit. Și cred că și de un stilou.

Au început opționalele

Când lucrurile încep să intre în ritm, penarele sunt complete, creioanele ascuțite, toate caietele au coperți, manualele sunt muncite, vin opționalele.

La fotbal e nevoie de jambiere noi, la sport de o pereche de pantaloni negri, la dans de costum de balet, iar rucsacul între timp s-a rupt și o luăm de la capăt cu Jumbo.