Nimeni n-a reușit amintindu-și mereu că-i nefericit, dar mulți au reușit vizualizând fericirea într-un moment nefericit!

Acum că ne-am strâns și noi mai multicei pe pagina asta, peste 17 000 pe facebook și 60 000 care mă citesc lunar, simt nevoia să clarific niște lucruri în legătură cu ce se întâmplă pe această pagină.

Asta mi se trage de la faptul că în ultimele zile am primit câteva comentarii mai puțin în concordanță cu ideea de relaxare a blogului, nu le-aș zice neapărat ”hate” (ură) pentru că tot ce este spus pe ton negativ și în cuvinte dure e o frustrare, o apăsare de butoane exact la expeditorul mesajului, așa că eu i-aș spune mai degrabă ”pain” (durere), motiv pentru care mi s-a ridicat mingea la fileu.

Păi dacă nici despre ce ne doare și cum scăpăm de durere nu mai știu să vorbesc atunci am trăit degeaba toate experiențele mele de până acum.

Toate supărările voastre să vină la mine!

Dar prima dată, rezolvați-vi-le că eu mi-am propus să salvez doar cina astăzi și nu planeta întreagă de coronavirus.

Că până la urmă, că ne este comod sau nu de acceptat, ideea de bază a tot ceea ce facem stă în răspunsul la câteva întrebări: de ce fac eu ceea ce fac, ce scop am și ce vreau să se întâmple la finalul experienței?

E ca atunci când alegi genul filmului: comedie, acțiune, psihologic. Te pregătești mental pentru ceea ce urmează să vezi și-ți dorești ceva în concordanță cu așteptările tale.

Cu cât vei ști mai bine ce vrei, cu atât vei fi mai puțin dezamăgit.

Cu cât vei ști să oprești trenul la timp ca să cobori, cu atât te vei cunoaște mai bine.

Cu cât vei ști să te acomodezi din mers cu traseul, cu atât vei câștiga rezistență la stres.

De-a lungul timpului, întrebându-mă de zeci poate de mii de ori: de ce scriu zilnic dacă nu mă plătește nimeni la final de lună, pentru că de cele mai multe ori avem impresia greșită că banii sunt motivantul suprem, am învățat că există câteva ingrediente de bază care mie și celor din jur ne pot aduce fericirea, starea de bine, mulțumirea interioară, reziliența.

Consecvența, iubirea mea

Unul dintre secretele pe care aș vrea să vi-l împărtășesc este că dacă mă enervează ceva tare, dar tare de rămân fără aer și-mi bate inima de nervi este acela de a fi  inconsecvent în ceea ce faci.

Dacă alegi să fii brutar, fii cel mai bun brutar care poți fii. Dacă alegi să fii profesor, fii profesorul acela de care copiii își vor aduce aminte cu drag peste ani. Chiar și în timpul școlii on line. Dacă alegi să îi faci pe oameni să râdă, păi fă-i să râdă, nu le aminti în fiecare minut din viața ta că suntem în plină pandemie de cononavirus.

Nu fă lucrurile doar de dragul de a le face. Și evident, vorbesc de lucrurile care contează cu adevărat pentru tine, pentru cei din jurul tău, pentru cei asupra cărora ai impact.

Fii consecvent în iubire, în dăruire, iar când asta nu mai vine natural, caută să rezolvi problema, nu arunca pisica moartă în grădina celuilalt, arătând cu degetul coada ieșită din pământ.

Mi-am pus și eu întrebarea: oare ar trebui să vorbesc și eu despre ce se întâmplă în lume?, încă de când cu alegerile de bubuia internetul de tot felul de postări și variațiuni pe temă, acum cu coronavirusul, la fel, m-am întrebat din nou. Am rumegat puțin asupra subiectului și-am ajuns, oare pentru a câta oară?, din nou la concluzia:

1. că trebuie să fac/ să scriu mereu ceea ce simt, și

2. că trebuie să fiu consecventă, adică să nu dau opinii goale, ci lucruri cu sens, care schimbă ceva chiar și la nivel micro, că altfel mă transform într-un simplu parerolog.

Sunt zeci dacă nu mii de site-uri de unde ne putem lua informațiile la zi despre pandemie, eu nu sunt nici jurnal de știri, nici nu vreau să devin vreunul. Nu scriu pentru bani sau trafic, nu că nu i-aș vrea în viața mea, dar sensul e invers.

Banii vin pentru că scriu și nu scriu ca să vină banii.

Banii vin pentru că sunt medic și nu sunt medic pentru că vin banii.

Iubirea vine pentru că sunt bun și nu sunt bun ca să fiu iubit.

Primul pas trebuie făcut întotdeauna de noi și apoi așteptăm să primim răspuns de la univers.

Consecvența e ceea ce ne definește ca om și profesionist.

Ce vreau să transmit prin ceea ce fac?

Întrebarea asta am auzit-o acum mulți ani la o întâlnire de bloggeri unde eu mă simțeam extraterestră. Abia începusem să scriu iar când am auzit întrebarea asta mi-a venit să mă ridic și să plec din sală.

– Nu vreau să transmit nimic, scriu că așa am chef! îmi venea să spun, dar am tăcut că eu sunt mai introvertită de fel.

Ideea e că este esențial să știi ce vrei să transmiți când faci un anumit lucru. Care-i scopul pentru care-l faci.

Și începutul meu în a găsi răspuns la această întrebare este legat de soțul meu care m-a trezit la o realitate cruntă acum mulți ani când i-am spus să citească un articol oarecare pe internet și el mi-a răspuns:

– De ce să-l citesc?

Evident că m-am enervat, păi cum vine asta? Îl citești pentru că așa te-am rugat.

– E important pentru tine? Îmi schimbă viața? Mă ajută să câștig mâine la loto? a continuat el când m-a văzut străvezie la față și cu tigaia în mână.

Așa mi s-au aprins beculețele. Omul de lângă tine, oricine ar fi el, nu e obligat să facă ce vrei tu doar pentru că ești nevastă-sa sau prietenul lui bun. E timpul lui și fiecare dintre noi e responsabil pentru resursele noastre personale.

De atunci, când vreau să facă ceva pentru mine îi spun exact care-i scopul, îl pregătesc și ca să fac asta, îmi clarific eu, în primul rând de ce îi cer să facă un anumit lucru, ce anume vreau de la el, de ce ar fi el persoana care m-ar putea ajuta și uneori, la finalul exercițiului renunț a-l mai ruga pentru că realizez că nu e el persoana potrivită care să-și dea cu părerea despre un articol pe care vreau să-l scriu, de exemplu.

Aceeași întrebare mi-o pun de fiecare dată când deschid laptopul și încep să scriu: cu ce vreau să rămână la final cititorii mei? Uneori scriu ca să vă fac să râdeți, uneori scriu ca să vă fac mai buni și empatici cu cei din jur, uneori scriu ca să vă opriți și să respirați, să vedeți primăvara afară și să vă bucurați de-o cafea în liniște, uneori scriu ca să vă dau idei de activități cu copiii, ca să vedeți ce produse m-au făcut pe mine fericită și poate vă fac și pe voi. Aproape niciodată nu scriu fără nici un scop și rareori scriu la supărare. Atunci când ești supărat ai tendința de a spune lucruri pe care nu le procesezi foarte bine și riști să deranjezi oameni, prieteni, fără motiv. Ai mereu la îndemână scuzele, bineînțeles, dar cuvintele o dată spuse, rămân pecete.

De ce aș scrie despre medicii care se demit și pleacă acasă? Cu ce ajută cititorii mei această informație în afară de a crea comentarii în contradictoriu și conversație goală? De ce aș scrie despre motivele pandemiei sau cum să ne protejăm când scrie pe toate gardurile că e nevoie să stăm în casă? De ce să vă spun că nu am idee cum o să ieșim din nebunia asta pe plus financiar sau cum socrii mei au singura sursă de venit închisă de o lună și noaptea mă gândesc la ei cât de greu le-o fi și nici nu se plâng? Cu ce ajută oamenii informația asta, în afară de a crea eventual milă și părere de rău când toată lumea e într-o milă și-o părere de rău?

De ce fac ce fac și cu ce ajută ce fac eu? Dacă nu ajută, utilizați-vă energia unde merită și e nevoie de ea.

De ce le citesc copiilor seara poveste? De ce nu le citesc? De ce îi spun soțului meu ”iubirea mea”? De ce nu i-o spun? De ce mă întorc acasă, de ce nu mă întorc acasă?

De ce iubesc, de ce las un comentariu negativ?

Terapia prin râs

Și dacă tot m-ați prins într-o fază bună am să vă mai zic un secret despre mine. Eu la bază sunt ușor depresivă. Fac obsesii pentru autori de cărți, melodii triste, sufăr mult pentru alții, mă gândesc noaptea la ei, când eram în Portugalia voluntar visam să adopt copii singuri, l-am cam speriat pe Cris cu ideile mele, în timp, însă, am învățat să mă ancorez în realitate. Citesc cărți vesele, fac glume constant, învăț să mă bucur de ce am, să uit că nu am, să mă mulțumesc cu puțin, să fac sport, să scriu, să mă înconjor de oameni buni și pe aceeași lungime de undă cu mine, să văd partea plină a paharului. E un stil de viață pe care mi l-am educat ca să fiu bine.

După experiența de anul trecut cu barca în Grecia unde am vomitat 3 zile din 5, multă lume m-a întrebat:

– Cum, tu te mai duci și la anul?

– Evident! E un exercițiu de voință, voi merge până voi câștiga rezistență la răul de mare.

Toată lumea are o durere, o insatisfacție, o părere de rău, o durere în inimă. Ce contează cu adevărat e drumul pe care-l luăm s-o depășim.

Eu am ales să fiu veselă și fericită și să nu mă las din drumul meu, pe timp de pandemie, rău de mare sau voluntar cu copii abuzați.

Nimeni n-a reușit amintindu-și mereu că-i nefericit, dar mulți au reușit vizualizând fericirea într-un moment nefericit!

***Și vine un moment când nici telefonul nu mai sună și nici facebook-ul nu mai prezintă interes, iar acesta e atunci când ai comandat cartea Destin de mamă și te relaxezi ca într-o vacanță în Bali, la tine-n pat.

Background photo created by freepic.diller – www.freepik.com„>Sursa foto