Nimeni nu vrea să fie un părinte rău
Nici măcar părinții aceia care își abuzează copiii, când sunt confruntați le este foarte greu să recunoască faptul că și-au bătut copiii sau i-au lăsat flămânzi.
Creierul nostru are capacitatea incredibilă de a produce povești doar pentru a ne salva și a ne feri de a trăi emoții negative.
Sunt absolut convinsă că ori de câte ori le-ați povestit părinților ce efect au avut anumite cuvinte spuse la furie pe când voi erați copii, primul lucru a fost să nege.
– Cine, eu? Nu-mi amintesc.
Sau, dacă își amintesc fapta, nu-și amintesc să fi fost atât de grav cum a rămas întipărită la voi în minte.
Și nu e că sunt niște insensibili sau nu dau valoare a ceea ce spuneți voi, ci pur și simplu, pentru orice părinte este foarte, foarte greu să simtă că au fost părinți răi, că v-au făcut vreun rău.
Indiferent de părinte, nimeni nu vrea să fie un părinte rău.
Îmi amintesc un caz când eram asistent social de doi copii, unul de vreo 8 ani, o fetiță, și un băiat de vreo 5, părăsiți de mama care plecase după un iubit nu știu prin ce oraș.
Când i-am găsit prin februarie, fetița spăla haine într-o apă rece ca gheața, pe întuneric și mâncau din ce primeau din mila vecinilor și celor de la școală. Și astăzi retrăiesc frigul și tristețea acelei experiențe. Era vineri.
Când am găsit-o pe mamă și am adus-o acasă, abuzată și ea de iubit, a spus cu inima frântă:
– Le era mult mai bine fără mine! Măcar au primit mâncare, mie nu-mi dădea nimeni, nimic.
A fost o lecție fundamentală pentru mine să înțeleg, în primul rând, că adevărul meu este complet diferit de adevărul celui de lângă mine, că realitatea mea e una, și realitatea celuilalt, e alta.
Și că, indiferent de statut social, număr de clase sau cultură, nici un părinte nu vrea să fie un părinte rău pentru copilul lui.
Nici unul!
Problema e că trăim atât, dar atât de mult în cap, luăm decizii din frica de supraviețuire: fie că e de foame, iubire, valorizare, singurătate, acceptare toate se reduc la teama de supraviețuire, și mai concret, de moarte, de altfel, teama fundamentală cu care ne naștem, încât suntem complet blocați emoțional.
Nu reușim să înțelegem suferința copilului din fața noastră atunci când îl lăsăm în frig, când îl batem, când îl obligăm să mănânce chiar dacă e un aliment care nu îi place, sau inversul monedei, când îi dăm absolut de toate, fără nici un fel de limită, când ne-am lua câte 3 job-uri numai să avem bani să-i cumpărăm haine și excursii așa cum au ceilalți copii, chiar dacă noi funcționăm pe pastile de somn.
Suntem atât de blocați emoțional încât nu reușim să simțim nici suferința lui când îl abuzăm, nici suferința noastră, când ne abuzăm.
Eu, fără nici un dubiu, am fost părintele care s-a dus în extrema în care am empatizat atât de mult cu nevoile copiilor, încât am uitat de ale mele.
Și-mi amintesc că prima dată când am fost în concediu singură fără copii, atât am fost de judecată, apropo de faptul că fiecare trăiește în propriul lui film și frumos ar fi să nu ne băgăm nasul dacă nu suntem regizorul lui. Salvarea mea din totdeauna e că m-am născut cu o intuiție extrem de dezvoltată, iau decizii în funcție de ea și foarte rar îmi pasă de ce anume zice lumea în jurul meu pentru că simt că în momentul acela e ceea ce îmi face mie bine și nu mă afectează ”gura lumii”. Drumul meu e cunoscut doar de mine, și de multe ori, nici măcar de mine.
Dar, foarte multă lume este afectată de presiunea societății și e important să înțelegem că și noi facem parte din ea. Și cu cât îi încurajăm pe cei din jur să-și deschidă inima și să-și urmeze ”feeling-ul”, cu atât vom avea în jurul nostru relații sănătoase.
Când îți dai voie să analizezi rațional ceea ce simți în relație cu copilul tău se activează teama că devii, cum s-ar spune, un părinte rău, dar în realitate, devii un părinte căruia îi pasă de sănătatea copilului lui.
Copilul care primește tot ce vrea pe motiv că:
- să aibă el dacă eu nu am avut la vârsta lui,
- el să fie fericit că eu așa nu am fost,
- păi dacă nici pentru el nu muncesc, atunci pentru cine
- merită, uite ce liniștit este
- nu mai pot să-l aud cum îmi cere întruna
are un părinte suferind care funcționează din teama de supraviețuire.
O întrebare pe care mi-o pun deseori în relație cu copiii mei este:
Ce simt dacă aș limita accesul la ecrane complet. O zi da, o zi, nu.
- mă ia panica pentru că ar trebui să stau cu ei și eu am treabă
- mă ia panica pentru că ar începe o criză și mi-e teamă că nu o pot gestiona
- mă ia panica pentru că ar începe să se certe și eu nu suport gălăgia
Privesc răspunsurile și realizez că toate sunt frici din proiecțiile capului meu. Eu, în realitate, nu știu cum vor reacționa. Capul meu se bazează pe un istoric, mai mult sau mai puțin real, în funcție de contextul de atunci care nu se mai aplică acum.
Ultima dată când am avut curajul să impun ziua nu de ecrane, Beti a făcut timp de 2 ore carnețele pentru copiii de la școală. A tăiat hârtie, a lipit, în timp ce eu mă uitam tâmp la el, fără să-mi vină să cred ce putere are emoționalul nostru de a schimba povestea din cap. Dacă-i dăm voie!
Andre a intrat în criză, apoi, a citit 3 capitole dintr-o carte, iar a intrat în criză, apoi, a inventat un joc cu Beti cu un balon.
Mama lui Beti și a lui Andre încă mai lucrează să accepte că a fi un părinte rău e numai în capul nostru.
Toti părinții sunt buni când își ascultă inima și au încredere în ei!
