Nu mi-e teamă de covid, cum mi-e teamă că o să-mi pierd mințile!
Săptămâna trecută, pentru prima dată-n viață, mi-am simțit creierul amorțit. Exact ca atunci când stai rău pe o mână și la un moment dat nu o mai simți, o miști dar tu nu simți nimic, așa am pățit eu cu creierul meu.
Stăteam sprijinită de blatul de la bucătărie, privind aiurea-n largul camerei când au venit copiii să îmi ceară de mâncare iar eu mă uitam la ei, mă chinuiam să caut niște informații utile prin sertărașele creierului dar rezultatul era zero.
Mă uitam tâmp la ei și nu-mi venea următoarea mișcare. Îmi amorțise creierul. Îmi tremura, nici o reacție.
N-am să vă mint spunându-vă că nu m-a luat puțin panica.
Și doar mă știți că sunt o persoană veselă și cu zâmbetul pe buze, că văd mereu partea plină a paharului dar cu toate astea, mai cred și în faptul că atunci când ne supunem corpul la stimuli puternici negativi în mod constant, acesta reacționează: somatizează, se îmbolnăvește.
Iar de când cu școala asta on line, a statului câte 6-8 ore în fața calculatorului afectând iremediabil dezvoltarea copiilor, mi s-a adunat atâta presiune în cap încât vineri am simțit că n-o mai pot duce.
Printr-o simplă decizie de a închide școlile, din frica celor care ar trebui să ne ajute, să ne protejeze, să ne ofere suport și susținere, am transformat o generație de copii în niște maimuțele care învață ”Deșteaptă-te, române!” de la un ecran și o generație de părinți în viitori bolnavi psihic.
Mie nu mi-a fost și nici nu-mi este frică de covid cum îmi este frică că o să înnebunesc în curând!
Am ajuns la aproape 40 de ani să șterg cu buretele toate speranțele, obiectivele și scopurile pe care le aveam în viața profesională și mi-am redus nivelul de satisfacție la a face mâncare copiilor și a-i ajuta să descopere care-i pagina 25 din manualul de CLR. Să le pun parole, alte parole, să fac poze la teme, iar după 8 ore de calculator să-i distrez ca animatorul la circ ca să nu înnebunească și ei ca mama lor.
S-a gândit oare cineva când au decis închiderea tuturor școlilor, la grămadă, dacă copiii noștri vor ieși sănătoși la minte din pandemia asta?
De covid s-ar putea să se mai salveze, mai ales că ei nu fac parte din grupul de risc, dar din boli mentale sigur nu se mai tratează complet. După 8 ore de stat cu ochii în calculator, abia mai reușesc să mă înțeleg cu ei.
Asta mică o dă din plâns în râs, fiind în clasa pregătitoare cu greu a înțeles ce implică școala on line. Nu știe să citească, iar pentru orice pagină, orice cerință din partea învățătoarei eu trebuie să-i fiu alături, ca și când aș avea un copil cu handicap, iar eu sunt însoțitorul: asta-i pagina, ăsta-i exercițiul, asta-i culoarea.
Cred că e de înțeles că din acel moment încolo, raportarea elev – învățător cade pe al doilea loc, iar mama devine DIN NOU, personaj principal într-o relație care nu-i aparține, cea cu școala.
Refuz să fiu învățătoare, nu vreau, nu asta vreau să fac cu viața mea!
Și este extrem de frustrant să mi se limiteze această libertate și să-mi ”cumpere” liniștea cu 75% din salariu, pe care oricum nu-i iau că eu lucrez pe cont propriu.
– Lasă, mă, că le dăm la fraieri 75% iar noi stăm la întâlniri fără mască, fără distanțiere. Închidem școlile, ce atâta discuție, că săracii se bucură să stea acasă.
Ăștia suntem, o țară de săraci care ne batem joc constant de absolut toată lumea de lângă noi, începând cu copiii și terminând cu bătrânii.
Pentru prima dată în viața mea îmi pare rău că nu sunt în Portugalia, unde numărul de infectați este la fel de mare dar școlile sunt deschise pentru că cineva s-a gândit și la sănătatea mentală a societății.
Și pentru prima dată în istoria acestui blog, cred că-i primul articol pe care nu-l închei optimist.
Oricum, dacă mă vedeți pe stradă vorbind singură, măcar să știți de unde mi se trage, dar să fiți convinși că așa nebună, o să fiu fericită, pentru că cel puțin în capul meu, îmi voi fi urmat visele și țelurile, și mă voi fi realizat pe cont propriu și în nici un caz fiind profesoara copiilor mei.
*** Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
Sursa foto
Si eu sunt la fel de frustrata ca si tine. Din martie lucrez online. Baiatul meu este clasa a patra si face scoala online de la 1 octombrie pana in decembrie (cu sanse mari sa se prelungesca si in lunile urmatoare perioada de online) . Fata mea este la pregatitoare si de saptamana trecuta a trecut si ea sa faca scoala online. Este foarte greu pentru toti. Eu sunt o persoana optimista si aleg de obicei partea buna a paharului si imi refac programul in functie de ce apare nou. Problema este ca in ultima perioada sunt schimbari de la o zi la alta si se pune presiune tot mai mare pe umerii nostri. Sa ne bucuram de ce avem in prezent, sa ne uitam mai putin la TV si sa compensam cu alte activitati orele astea muuulte in care suntem nevoiti sa stam conectati la calculator.
Dar e atât de greu de atins echilibrul ăsta….
Simt atat de similar tie! Oare ce putem face si cum putem semnala nevoia (si dreptul!) copiilor de a avea o educatie optima?
Saptamana trecuta, de cand am trecut din nou in online, a fost cea mai grea pentru mine de la inceputul pandemiei. Cred ca sunt in pragul unei mici depresii…exact cum spui, m-am concentrat in lunile astea pe a-mi mentine echilibrul in contextul asta nebun, incat in momentul in care m-am vazut din nou blocata in casa cu 2 copii mici si un job solicitant, am vazut negru si greu ies de acolo…
Am exact aceleasi ganduri ca tine-cum de in vestul Europei, la niste cifre cu mult peste ale Romaniei, scolile au putut ramane deschise?
Trebuie sa fim puternice fetelor! O sa treaca la un moment dat si pe noi acel moment trebuie sa ne prinda sanatoase la cap!
Va imbratisez!
Iți mulțumim tare mult! ♥️????