Nu știu ce simte un om care ajută o mamă singură cu doi copii. Dar vă spune mama ce simte

– Hiuuuu, să ne tragem sufletul și să mai respirăm o dată!

După 3 zile și 3 nopți ca-n poveștile cu prinți ce și-au găsit perechea și mame care încă-și mai caută liniștea am revenit și eu, fericită, la rutina de zi cu zi.

Altă rutină. Aia în care sunt departe de casă, singură cu copiii.

Că pe cealaltă în care eu scriu dimineața la o cană de cafea, iar copiii sunt la școală s-a dus de mult.

Drumul spre vacanță durează 12 ore

Am plecat acum 5 zile de-acasă, cu un troller, două rucsacuri și doi copii. Nu m-am gândit nici măcar o secundă la ce urma să mă aștepte. Cu cât nu am așteptări, cu atât lucrurile mă pot surprinde pozitiv.

Și m-au surprins la maxim pentru că nu m-aș fi gândit niciodată că am copii cu atâta imaginație și cu energie cât pentru o turmă de elefanți traversând un deșert.

– De ce aripile nu se mișcă de la avion?

– De ce suntem în nori?

– Unde este Dumnezeu?

– Dacă luăm foc?

– De ce geamurile nu sunt din sticlă?

– Ce limbă vorbește domnul?

– Ce zice doamna?

– Cine-a vorbit?

– Vreau să văd pilotul.

Să fi trecut vreo 3 ore, când am început să nu-mi mai aud gândurile în cap. De fapt, nici nu mai aveam gânduri. Își luaseră un avion privat și plecaseră înainte spre acasă.

În vacanță, liniștea din capul mamei tinde spre 0

– Acum, hai să facem un exercițiu. Toată lumea tace 10 minute. Ne relaxăm, închidem ochii și ne gândim ce vom face la bunica, am venit eu cu un plan în disperare de cauză.

– Noi avem gură, iar dacă avem gură trebuie să vorbim. Numai dacă nu ai gură, taci.

Nu cred că sunt pregătită pentru încă o explicație despre rolul gurii în bunul mers al societății.

Mai bine încă un rând de întrebări capcană.

– Mami, de ce este lumina aia deschisă?

– Mami, ce se întâmplă dacă apăs butonul ăla?

– Mami, ce scrie acolo?

Iar când crezi că mai ai câteva minute ca să aterizezi, îți faci o cruce cu limba și îți zâmbești tâmp – am făcut-o și pe asta, se aude în difuzor:

– Doamnelor și domnilor, datorită traficului aglomerat de pe aeroportul din Lisabona suntem nevoiți să întârziem sosirea. Vă vom ține la curent cu ora exactă când vom putea ateriza.

Ca o lovitură în moalele capului, începe runda 2:

– Ce-a spus?

– De ce e aglomerat?

– Cine sunt 0amenii din aeroport?

– Când ajungem?

– De ce nu putem ateriza?

– Unde sunt scările de la avion?

1 Adult și doi copii nu e familie, dar are prioritate

A fost mai de mult un mic scăndăluț la noi în țară cu o mamă singură cu doi copii care nu a beneficiat la cinema de pachetul de familie, pentru că nu avea lângă ea încă un adult.

Nici în Portugalia situația mea nu e diferită pe tabela de prețuri. Însă, și tabela aia e făcută de niște oameni, iar oamenii fac diferența.

În timp ce eu abia mă mișcam cu trollerul plin de trotinete, dar fără pantaloni groși și crema de piele sensibilă a lui Beti uitată acasă, taximetristul a venit zâmbitor către mine să mă ajute cu bagajul și copiii.

Cred în bunătatea oamenilor, dar mai puțin în cea a taximetriștilor, vă rog să mă scuzați!

– Aveți un tren de prins? mă întreabă el, în timp ce observ cum se strecoară printre toate taxi-urile parcate la gară și se duce dreeeeept în față, la scările care duc direct la casa de bilete.

Nici 5 cenți nu mi-a luat în plus, iar faptul că a parcat pe trotuar ca să-mi fie mie mult mai ușor cu copiii mi s-a părut gest divin după 8 ore de drum și oboseală.

Care sunt șansele ca povestea să se repete?

La rând la bilete, doi tineri fumau în fața mea.

Apăi, dacă și la Zurlandia mi s-a fumat în nas cu copiii, nu era să comentez eu la rând la bilete, în aer liber, într-o țară străină mie.

Dar a fost nevoie să spun eu ceva?

Am observat cum tânăra se îndepărtează de familia ei, explicându-i mamei prin gesturi că sunt copii lângă ei.

Știu, altă planetă!

După o oră jumate de așteptat, se anunță trenul în gară. Avem locuri la vagonul 24 care este fix la punctul opus nouă.

Mama aceea care alerga cu un troller, două rucsacuri și doi copii după ea pe peron, nu eram eu. Era umbra mea.

Trenul își anunță plecarea, eu mai am vreo două vagoane de alergat. Copiii strigau după mine:

– Mami, de ce alergăm?

– O să plece fără noi?

– Nu mai puteeeem!

– Oprește-te!

Văd în depărtare conductorul scoțând capul pe geam. Suntem salvați.

– În țara asta oamenii se ajută între ei, îmi spun în gând în timp ce încetinesc să-mi trag sufletul.

O mână îmi trage bagajul de pe peron direct în tren. Copiii au urcat și ei.

– Suntem bine, mulțumim mult! i-am zâmbit domnului care ne-a ajutat.

După alte două ore de mers cu trenul și vreo 10 în total, am ajuns la destinație. Nici n-am apucat bine să gândesc o strategie de scoatere a genții din raftul unde fusese pusă, când un domn se oferă să mă ajute.

M-am trezit pe peron, cu copiii și toate bagajele după mine, mulțumind oamenilor din jurul meu.

Într-adevăr, altă planetă!

Iau un taxi. Sunt vreo 30 de km spre destinația noastră finală. Domnul merge încet, relaxat, copiii aproape că adorm. Parchează, traversează strada cu gențile, apoi se întoarce să ia copiii, în timp ce eu privesc șocată.

Nici 5 cenți nu mi-a luat în plus. I-am oferit, mi-a zis că nu e nevoie. Mi-a zâmbit și a plecat.

Cum a fost drumul meu de 12 ore? Obositor, încrezător și nu-mi amintesc să fi avut bagajele cu mine.

Sursa foto