Ofertele din supermarketuri, calul troian al vieții noastre
Am fost ieri până într-un supermarket să cumpăr niște fructe și mi s-au oprit ochii pe oferta fotografiată mai jos.
Cât credeți voi că au costat cartofii din poză?
Exact, 9.99 lei. Cum de ce? Păi nu se vede că oferta e la cartofii pentru copt, iar cei din fotografie sunt de salată?
Chiar așa, nu sunteți deloc atenți? Cum trăiți, măi, așa, fără să citiți puțin eticheta? Și ce dacă nu mai sunt cartofi la ofertă, iar noi am pus eticheta cu oferta la un alt produs, voi sunteți niște fraieri care nu știți să citiți și mai veniți să vă cheltuiți banii la noi, având pretenții. Să vă fie rușine! Data viitoare să ne mulțumiți că vă primim și vă dăm cartofi. Vine războiul peste noi și voi vreți cartofi la ofertă!
Măi, nu știu despre voi, dar eu m-am simțit ultimul om de pe pământ căutând ca ultima săracă niște cartofi la Carrefour. Vă jur! Numai că nu m-a făcut proastă în față, în rest, poza de mai sus mi-a creionat perfect stadiul în care a ajuns societatea românească.
Care pe care!
Eu nu știu dacă în alte țări lumea este prostită în halul ăsta, dar mie în Portugalia, niciodată în cei 16 ani de când mă duc regulat acolo nu mi s-a întâmplat așa ceva. Și cumpăr de la cele mai mari supermarketuri din Lisabona, Algarve, Coimbra, Porto, până la cele mai mici din sate pierdute la plajă și așa ceva, să mă simt eu vreodată proastă și fraierită pe față, niciodată! Niciodată!
Ba din contră, ei vin la tine să îți spună ce oferte ai, ce variante, te ajută cu sacoșele, îți curăță peștele, ți-l taie cum vrei tu, nu există ca eu, clientul care vine să cheltuiască bani la tine în magazin să se simtă în vreun fel fraierit. Nu există!
Or fi excepții peste care eu nu am dat, pot fi de acord, nu există paradis, asta o știm.
Dar eu vă spun că săptămâna trecută am fost la Selgros și a trebuit să verific eu cu codul de bare trecut pe ambalaj pe etichetele de la raft ca să știu prețul produsului. Care evident nu era cel trecut pe eticheta din fața produsului. Anul trecut, în același magazin am făcut sesizare nu din răutate ci din faptul că eu chiar aveam nevoie să știu cât e prețul unei cutii de înghețată Magnum care luni de zile a stat la raft cu un preț vechi, confirmat la casă:
– E vechi prețul, dar nu are cine să-l schimbe.
Iar clienții plătesc.
La Lidl, fructele cele mai frumoase, proaspete și arătoase nu au preț. Vă spun că e testat de mine, cunosc Lidl-ul ca pe propria mea casă. Iar de oferte, nici nu mai spun. Mai degrabă ignorați-le, decât să vă doară capul mai târziu.
Ba nu e la produsul acela, ba trebuie să cumpărați nu știu câte ca să primiți reducerea, ba trebuia să vă scanați aplicația, ba n-a luat aplicația, mergeți la servicii clienți, acolo o coadă de alți fraieri ca tine care au pus botul, și în concluzie, o mare bătaie de joc pentru noi, ăștia de muncim de ne spetim, suntem cinstiți și ne plătim dările la stat, și când nu vrem decât să primim un serviciu sau un produs pentru care plătim, tot noi suntem luați de proști.
Iar eu sunt un caz mai mult decât fericit, că am de unde plăti. Dar câți dintre noi, toți, își permit 2.5 kg de cartofi la 10 lei?
Nu e asta rea intenție pe față, hoție, nepăsare, răutate și egoism? Să crești pe nefericirea sau neputința altora?
Vorbim de un magazin, 2, 3, dar la nivel micro, tot asta se întâmplă.
La începutul acestui an, am închiriat casa mea unui grup de muncitori care lucrau la Centura Bucureștiului. Este de prisos să vă spun că am simțit de la o poștă că nu trebuia să le-o închiriez, mai ales că m-am întâlnit și cu șeful lor care mi-a dat instant o durere de cap incredibilă. 3 minute cât am stat de vorbă cu el, m-a amețit de cap și mi-a dat o stare de rău că nici acum nu înțeleg de ce n-am refuzat.
Posibil o lecție de învățat, o notă de plătit.
Dar da, când te pui de-a curmezișul semnelor, răspunzi mai târziu pentru ele. Dovadă că oamenii au plecat la o lună după, cu utilitățile neplătite. Iar la o vilă cu 2 etaje, gazul a venit cât un salariu bun. Când a fost să vorbesc cu șeful cu energiile negative, că așa i-a rămas numele, mi-a spus:
– Nici eu nu am fost plătit cât aveam în contract!
Și Carrefour-ul zice: nici la noi nu se mai vând cartofii ca pe vremuri, să plătească fraierul.
Lidl-ul zice: dacă am pune prețul, s-ar strica fructele în galantar, cu ce ne mai plătim noi salariile? Să plătească fraierul.
Eu, în schimb, am ajuns la zi cu utilitățile după eforturi foarte mari, am aprins o lumânare pentru muncitorii și șeful lor care din frustrare și nefericire s-au răzbunat pe mine, am mulțumit că am plătit cu bani și nu mai grav, m-am gândit că banii pe care i-au economisit au fost să-și hrănească copiii acasă, și l-am rugat pe Dumnezeu să-mi trimită oameni valoroși, de care am nevoie în dezvoltarea mea.
Știți ce mi-a trimis? O asociație care se ocupă de copii defavorizați.
Da, dragii mei, când ești bun, primești bunătate.
Nu am să vă spun că nu o să mă mai duc la Carrefour sau la Lidl.
Vă spun doar, că fiecare experiență care ne face să ne simțim prost e de fapt, o șansă să fim și mai buni. Și dacă e totuși să facem ceva, cumpărați de la magazinele antreprenorilor mici de cartier, de la cei care abia supraviețuiesc după o pandemie care pe unii i-a răpus, fiți deschiși să primiți oameni, resurse, produse de calitate în viața voastră, fiți model pentru cei din jurul vostru.
Și scrieți la Carrefour și la Lidl că nu e corect și că ar trebui să-și aprecieze clienții, nu să profite de ei. Iar dacă intențiile voastre au fost ascultate, și sigur vor fi, o să apară și schimbarea.
Rănile se vindecă cu răbdare.
