Paradisul e să aibă cine să-ți întindă o mână de ajutor când orașul a uitat de tine

Mă găseam zilele trecute prin București, în zona pieței Obor. Multă lume, aglomerație, mașini, tramvaie, autobuze, specific zonei.

– Ce-o fi mai greu de suportat, oare, Centura Bucureștiului super blocată mai tot timpul sau orașul aglomerat și semafoare de care nu mai reușești să treci? mă întreb eu retoric în timp ce fac slalom cu atenție printre gropi și mașini parcate aiurea.

Singurul gând pozitiv care îmi trece mai mereu prin cap atunci când am astfel de momente de cumpănă este să-mi amintesc de vara trecută când eram în Lisabona și rândul de mașini peste podul Vasco da Gama măsura km întregi.

Și mi-am zis atunci, mie, veșnica îndrăgostită de Lisabona:

– Păi dacă eu visez să locuiesc într-o zi aici, unde mă mai minunez de București? Doar că Lisabona nu prea are gropi și în centrul orașului intră doar mașini electrice și euro 5, parcă. Restul, la periferie și vii cu bicicleta. Dar tot e foarte aglomerat, ca și Atena, Barcelona, Madrid, Paris și alte orașe asemenea.

Și cum încerca mintea mea să caute motive să mă simt mai bine și să nu-mi stric ziua de tot, mă opresc la o trecere de pietoni ca să dau prioritate unei doamne care căra o sacoșă plină cu de toate. În spatele ei, se alătură un domn, și el la rândul lui cu două sacoșe în mâini. Apucă doamna să ajungă cam pe la mijlocul trecerii când brusc, i se rupe sacoșa fix pe trecerea de pietoni și roșiile, merele, castraveții și ce mai avea ea pe-acolo se împrăștie peste tot ca mărgelele dintr-un șirag rupt.

Timpul s-a oprit în loc pentru femeia respectivă, în timp ce în jurul ei, orașul continua să se miște în același ritm alert. Brusc, domnul de lângă ea își scoate cutia cu 6 beri pe care o ducea într-una dintre sacoșe și începe să-i adune doamnei produsele de pe jos. Mă uit uimită de rapiditatea cu care se mișcă și un gând îmi trece prin minte:

– Să vezi acum că se va găsi sigur cineva să claxoneze că se grăbește și nu are loc de ei.

Și nu termin bine gândul, că șoferul dubiței oprită lângă mine începe să facă gălăgie de la geam.

Când mă uit, cu o mână claxona, iar în cealaltă avea o sacoșă scoasă pe geam și pe care o flutura ca să i-o dea domnului de pe trecere.

Vă spun sincer că a fost o imagine de poveste parcă venită anume ca să-mi deschidă ochii și să realizez că nu contează unde locuiești și de câte ori stai la semafor dacă ești înconjurat de oameni care la nevoie știu să te ridice și să-ți fie suport.

Ne blamăm țara și o scoatem de cele mai multe ori vinovată pentru traiul pe care ni-l ducem, mâine am pleca de aici, dacă am putea.

Visăm deseori la o țară, la un loc, la un altceva în afara noastră care să ne aducă o stare de bine, un confort, care să răspundă nevoilor noastre din ce în ce mai mari și din ce în ce mai multe când, în realitate, construcția acestui paradis începe întotdeauna cu starea noastră interioară de bine.

Fără îndoială, ar fi absolut mirific să fiu acuma pe malul oceanului în Lisabona și să-mi savurez cafeaua cu un Pastel de nata pe terasă în timp ce scriu la viitorul meu roman.

Dar acest lucru nu garantează nici că voi fi mai fericită, nici că romanul va avea succes dacă mintea mea e ocupată cu tristețea de a fi departe de casă și familie, de oamenii suport din viața mea, dacă m-aș simți singură și neînțeleasă.

Pentru că în concluzie, indiferent de câte gropi numărăm în oraș sau de câte ori stăm la semafor, ce contează cu adevărat e să fie cineva care să te ajute când ți s-a rupt sacoșa pe trecerea de pietoni.

Sursa foto