Ce-a vrut să zică poetul?
Știți momentul ăla când pedalați pe un drum drept în pădure, simțiți aerul proaspăt în nări cum vă oxigenează întreg trupul și creierul, izvorul de pe lângă cărare vă gâdilă suav la ureche trimițându-vă cu gândul departe, la cele mai frumoase amintiri, și pedalezi, și pedalezi și vântul îți bate în păr, ești numai tu și el, departe, în văzduh, și fără să vezi curba la dreapta, aterizezi direct în nas cu bicicleta peste tine?
Asta am pățit eu cu parenting-ul de vreo câteva zile încoace. Mă rog, mi s-a întâmplat și povestea de mai sus, dar asta e cu totul altă discuție.
Sunt acele momente, când, toate listele făcute pe blogguri de parenting: ce să faci dacă ai un copil agresiv, 5 pași ca să captezi atenția copilului tău, 10 lucruri despre acomodarea în prima zi de grădiniță, etc etc , opiniile doamnelor din parc, poveștile cu tâlc ale vecinei despre copiii ei, toate cărțile citite nu te (mai) ajută și nu-ți mai răspund la întrebarea: Oare am greșit? Hmmmmm…….
În weekend am fost la un eveniment unde am creat un ceas cu unul dintre copiii din dotare. Am observat părinții implicați, dar în același timp și relaxați să lase copilul să facă ceasul după bunul lor plac.
Eu, evident, eram oricum numai relaxată nu.
În primul rând, mă grăbeam pentru că timpul nu prea curgea în favoarea noastră și ne aștepta soțul cu masa pusă după o săptămână în afara casei. Era frumos să ajungem la timp.
Apoi, Andre nu a vrut un ceas rotund, normal, ci un ceas rachetă. Iar eu nu am făcut traforaj niciodată la școală. Eu am făcut ciocolată de casă și am împletit.
Așa că, m-am apucat de treabă să fac copilului o rachetă ca la carte. El m-a ajutat la pictat, a mai uscat, lipit și tăiat.
Recunosc că am vrut să iasă perfect! L-am făcut atent pe Andre că a pus prea mult lipici, că mecanismul nu e pus bine, că a depășit cu alb ce trebuia să fie cu roșu și tot așa.
Deci, copilul Dina trebuia să demonstreze ”cuiva” cât de bună sunt pe făcut ceasuri rachetă. Pe la jumătate, m-am observat și m-am mai relaxat. Dar dacă tot mă stresasem până atunci, măcar să iasă și bine!
Apoi, la final, m-am frustrat. Că celelalte ceasuri aveau acea ”atingere” de copil: cifre puse invers, colorat ciudat, al meu părea perfect.
Andre radia!
– Ceasul meu, ceasul meu! repeta fericit.
Apoi, în mașină a umblat la el și limbile nu mai funcționau.
Vai, ce m-am stresat: că de ce pune mâna, că măcar lui tati să îi arate ce a făcut….
În final am ajuns acasă, am reparat și ceasul și de atunci mă tot uit la ceasul ăla și-mi spun: trebuia Andre ajutat la colorat, de exemplu, ca să nu încurce culorile sau trebuia lăsat să facă cum putea el? De fapt, care era scopul final: să facem ceva, orice, împreună sau să facem ceva minunat împreună?
L-am întrebat: Andre, ce nu ți-a plăcut la ziua de astăzi?
Știți ce mi-a răspuns? ”Nu mi-a plăcut că am stricat ceasul în mașină”.
Deci, cred că și scopul lui era să iasă ceva deosebit decât ce facem în mod normal acasă.
Cred că în toate cele ce se discută despre creșterea copilului trebuie să ținem mereu cont de personalitatea copilului: Andre este copilul care învață și apoi face. Nu prea testează pe pielea lui. Îi plac lucrurile să iasa bine și înțelege că e nevoie de exercițiu. De aia ne înțelegem noi așa bine, amândoi.
De când mergem la fotbal, îmi spune mereu- „hai, joacă fotbal cu mine ca să fiu la fel de bun ca ceilalți.”
Pe când Beatriz e copilul care învață pe pielea ei, totul. Îi explic că dacă mâzgâlește hainele cu carioca, ele vor rămâne pătate pentru totdeauna. Dar tot le mâzgâlește. Apoi, e mândră de opera ei! Întreabă mereu: cine a făcut ata? Beti, tot ea răspunde.
Dincolo de liste precise, pași călăuzitori și metode magice, parenting-ul stă în fiecare dintre noi, în funcție de ”limba vorbită de copilul nostru, și de urechile noastre care ascultă”.
Îți lați copilul să aleagă, dar care este limita?
Îți lași copilul să greșească dar care este limita?
Îți lași copilul să experimenteze dar care este limita?
Copilul din tine ce zice?