Pe vremea mea…. a fost și bine

Avem această percepție, noi cei care acum ne învârtim în jurul vârstei de 40, că pe vremea noastră lucrurile stăteau foarte prost și că educația pe care am primit-o stă la baza tuturor relelor de acum. Și că nu ni s-a arătat iubirea, că nu am fost luați în brațe, am fost dați la câteva luni la creșă fără nici un fel de acomodare prealabilă, nu aveam dulciuri, ni se vorbea urât, luam bătaie, eram certați și jigniți, pedepsiți.

Nu zic că nu e adevărat, spun că dacă ne-am băga adânc nasul să vedem ce stă dincolo de povestea ”pe vremea mea”, am putea găsi aur.

Astăzi, acești copii deveniți părinți, au tendința să se ducă la extrema cealaltă. Să pună un infinit de plusuri la toate cele de mai sus pentru copiii lor, pe principiul: ei să nu pățească ce am pățit eu, și ei să rămână, în continuare, în rolul de copil căruia nu i s-a arătat iubirea, care nu a fost luat în brațe, care a fost abandonat, care nu avea ceea ce își dorea, căruia i se vorbea urât, lua bătaie, era certat și pedepsit. Sunt adulții de azi cu stimă de sine scăzută, lipsiți de curaj, blocați emoțional, agresivi, cei care nu pot comunica asertiv și pun în loc furie, frustrare, critică, proiectând în relațiile din jur fericirea pe care n-au avut-o.

Mă uitam în jurul meu, la relațiile de cuplu sau de părinte – copil.

Cel mai mult mă întristează când văd copii care vorbesc urât cu părinții, sau cuplurile între ele. Când, în general, el o jignește pe ea. Sau vorbește peste ea, pentru că el știe mai bine. Fără, însă, să se excludă, reciproca.

Pentru că pe vremea lor, unul comenta și celălalt făcea.

Iar când părintele face absolut orice pentru copil, inclusiv să nu petreacă timp cu el pentru că alegerea copilului sunt mereu ecranele, se știe, copilul devine adultul care comentează. Fără să vrem, inconștient, îl responsabilizăm pe copil cu rolul nostru de adult. Care cere, vrea și știe cum s-o facă. Iar copilul din noi, se supune.

Chiar și în cele mai serioase discuții părinte – copil:

– Am auzit că i-ai dat cu mingea peste braț colegului tău.

– Ai auzit prost.

Inițial, te enervează răspunsul acesta venit din partea copilului. Dar, în câteva secunde, creierul îți spune: are dreptate, sursa mea de informare nu e cea mai bună, copilul meu nu e bătăuș, eu am un copil bun în care am încredere. Am pierdut din vedere problema comunicării agresive ca adult, și ne-am dus în rol de copil. Iar copilul nostru a devenit brusc adultul căruia i se permite să vorbească orice, fără însă să răspundă pentru faptele lui.

Că doar:

– Sunt niște copii, așa cum îi scuzăm aproape mereu.

Așa e, sunt doar niște copii crescuți de adulți copii.

Când mi s-au aprins beculețele și la mine în grădină, mi-am pus, desigur, întrebarea, cum o rezolv?

La noi a fost despre a insista la mama până cedează. Eu fiind mama care ceda de fiecare dată ca nu puteam duce mental insistența lor. Iar copiii s-au prins rapid și au profitat de minusul meu.

– Mama noastră spune mereu da, se lăudau copiii mei la colegii lor, la școală.

– La noi nu trebuie ”Ziua lui Da”, că mama noastră spune ”da” tot timpul, auzeam despre mine în parc.

Inițial, nu am văzut nici o problemă gravă.

Doar că, timpul a trecut, iar Da-ul meu s-a transformat în Nu-ul lor.

– Pune te rog, masa.

– Nu!

– Fă-ți curat în cameră!

– Nu!

– Fă curat la pisică!

– Mai bine dăm pisica!

Credeți că am mai cedat? Să facă mami de toate ca să nu insiste ei că nu vor și să-mi explice la nesfârțit cum ei au treabă prin cameră, și pe ecrane și mai nu știu pe unde și nu pot face ceea ce le cer eu?

NU!

Când am înțeles că da-ul meu nesfârșit este rădăcina nu-ului lor agresiv, m-am dat doi pași în spate și m-am repliat pe rolul meu de părinte.

Eu sunt mamă a doi copii, 8 și 10 ani.

Ce au nevoie copiii mei să știe să facă la vârsta asta? Și mi-am făcut o listă cu responsabilități. Iar la schimb, eu să ofer cu drag, ce au ei nevoie.

Pentru că indiferent că vorbim de copii, părinți, prieteni, colegi, orice tip de relație sănătoasă se bazează pe RECIPROCITATE.

Dacă eu dau, dau și doar dau și la schimb nu primesc nimic de la copilul meu, atunci mi se activează rolul meu de copil care nu a primit iubire, care a fost pedepsit, cu stima de sine scăzută, care nu merită atenție.

Și din energia asta este imposibil să fiu un părinte echilibrat. Oricât de mult mi-aș dori.

Așa că, acum, relația mea e alta cu copiii mei:

– Te rog să îți pui hainele la loc!

– Nu vreau!

– Cum crezi că mă simt eu când tu mi-ai cerut înghețată, iar eu când te rog sa-ți pui hainele la loc refuzi?

– …….ăăăăă, rău?

– Exact!

– Te face să te simți bine că eu mă simt rău?

– Nu!

– Atunci, te rog, fă și tu ceea ce eu te rog, așa cum fac și eu ceea ce mă rogi.

Adultul din mine s-a bucurat, dar copilul din mine văzut și apreciat a jubilat.

Iar copilul din fața mea a primit ceea ce spun eu, o educație echilibrată.