Povestea de noapte bună, aceeași dar mereu alta
Una dintre cele mai mari provocări în viața unui părinte este, fără doar și poate, mărețul moment al poveștii de noapte bună.
Nu contează că te-ai trezit la 5 dimineața, ai sfărâmat munții după diamante sau ai plecat la vânătoare de mistreți ca să aibă copiii ce mânca seara, la cină, că ești rupt mort de oboseală, iar fiecare clipire din ochi e ca un somn adânc în paradis, peste povestea de noapte bună nu se trece!
– Mami, mami, citim poveste?
– Citim, dar aleg eu povestea în seara asta, răspunde mama de teamă să nu citească a 12-a oară Balul florilor.
Că așa spun cercetătorii, 20 de minute de citit dezvoltă creierul, te face mai atent, mai deștept, mai isteț, mai cum altul n-are cum să fie. Nici n-ai cum să treci peste poveste, n-ai cum. Că te mustră conștiința: tu îți dai seama că ești atât de aproape de a-ți transforma propriul copil într-un mic geniu doar citindu-i 20 de minute? Cum te-ai putea gândi să n-o faci? Te vei putea ierta vreodată pentru asta? Niciodată!
Eu râd, dar chiar asta îmi spune conștiința.
Ceea ce nu îmi este mie clar e cum de-am ajuns eu astăzi unde sunt, adică în Pantelimon City fără să-mi citească mama nici o poveste când eram mică, iar mai apoi, când am crescut să citesc în neștire Povești Nemuritoare, același volum de zeci de ori că alte cărți nu aveam. Sau cum soțul meu n-a citit nici o carte în viața lui și totuși nu mi-e rușine cu cele câte a realizat. Nu mai zic de Freddie Mercury care a zis în gura mare că pentru el cititul de cărți e o pierdere de vreme.
Să spunem că rămâne taina ascunsă a generației noastre.
Pentru că tot eu, cea cu aceeași carte citită de zeci de ori, și tot soțul meu, cel cu nici o carte citită până astăzi ne rugăm în fiecare seară să mai primim energie cât pentru o poveste și 2 rânduri de pupături.
Cel mare, Slavă Domnului, citește singur. Hărți, că despre cărți, e cu rugăminți fierbinți:
– Hai, Andre, te rog eu mult, uite ce carte frumoasă, despre băieți care au avut curajul să fie altfel.
– Asta pot să fac și eu, de ce să citesc ce fac alții?
– Să vezi cum e să ai curaj să spui cine ești cu adevărat sau cum poți să îți depășești propriile limite.
– Și eu am curaj să fac multe lucruri.
– Bine, hai caută pe hartă Strâmtoarea Gibraltar și spune-mi ce știi despre ea.
Cât despre cea mică care încă nu știe să citească, ei bine, aici e altă combinație. M-am săturat până peste cap de aceleași povești. Nu mai pot, nu mai rezist, nu mai intră. Și m-am hotărât să schimb și eu pagina.
– Azi vreau să citim Balul florilor, îmi spune într-o seară.
Eu numai când văd coperta și mă ia cu rău de la stomac.
– Nu mai vreau, Beti, Balul florilor. Știi deja povestea: florile fac un bal, legumele ar vrea și ele dar le este teamă, conopida și morcovul au curaj să meargă la petrecerea florilor, florile le acceptă, toată lumea e fericită, noapte bună. Nu mai bine închidem lumina și îți spun eu o poveste din capul meu?
– Ce poveste?
– Ionică Minciunică. A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, o fetiță pe nume Ionica Minciunica.
– Era băiat, mami! Ionică Minciunică.
– Aaa, scuze, Ionică. Și într-o zi, s-a dus la tatăl lui și i-a spus: tată, vreau și eu o păpușă care vorbește și mănâncă.
– Mami! Băieții nu se joacă cu păpuși.
– Se mai joacă și ei.
– Dar asta sunt eu și eu nu sunt Ionică.
– Bine! I-a cerut un ceas. Și tatăl i-a spus așa: uite cum facem, Ionică. Până mâine te rog să scoți din rucsac toate prosoapele ude de la piscină și să le pui la spălat. Iar Ionică a zis bine, tată, așa voi face. Doar că el în loc să facă ce-a zis s-a jucat pe tabletă. Când a venit tatăl acasă și l-a întrebat de prosoape, Ionică a zis că a făcut tot ce i-a cerut dar când tatăl a văzut că prosoapele erau tot în rucsac s-a întristat tare mult.
– Eu am scos azi prosoapele, mami.
– Le-ai scos, așa e. Dar ți-am amintit eu de vreo 3 ori. Și tatăl i-a spus: Ionică, hai să le scoatem împreună, iar când rucsacul s-a golit, Ionică a găsit la fundul lui, ce crezi tu?
– Ceasul!
– Exact! Un ceas frumos, verde cu albastru, culorile preferate ale lui Ionică. Tati știa exact ce-i place. Dar oricât de mult și-ar fi dorit tatăl să-i dea ceasul lui Ionică, nu i l-a mai dat.
– De ce?
– Că greșise. Ce-a făcut rău Ionică?
– A mințit.
– Corect. Deci, care e morala?
– Ce e aia morală?
– Adică, ce învățătură tragem de aici? Că nu e bine să mințim, că părinții noștri vor să nea dea mereu tot ceea ce ne dorim, doar că uneori trebuie să fim dispuși să facem un efort pentru asta. Lucrurile nu apar din senin, doar așa, că vrem noi. Iar tatăl s-a dus la culcare că era tare obosit, iar Ionică…., ce-a făcut Ionică?
– S-a culcat și el că îi era somn. De ce mă întrebi pe mine, nu spuneai tu povestea?
– Spune și tu, că vreau și eu să aud ce crezi că a făcut Ionică după întâmplarea asta.
– Cred că a început să facă ce-l roagă tata și apoi a primit ceasul.
– Dacă și-l dorește cu adevărat, eu cred că asta va face.
– Gata, noapte bună, somn ușor, 7 purici pe-un picior!
– Mami! Se spune: noapte bună, vise plăcute….
– Puricii să te sărute!
– Îngerii să te sărute!
Mama se duce spre cameră, bine dispusă. Copilul doarme zâmbind. Hai că am scăpat și de data asta de Balul florilor. Mâine îi zic Cenușăreasa devenită mamă. Să vezi ce-o să ne distrăm atunci!
Baby photo created by javi_indy – www.freepik.com„>Sursa foto
