Dac-aș fi primar pentru o zi
Când am intrat pe ușa larg deschisă a piscinei comunitare din Mira fără să simt miros de clor, primul gând a fost acela că nu e funcțională.
Mi-au căzut ochii pe un afiș mare, informând cetățenii că în două zile se va închide pentru curățenie. Al doilea gând a fost că angajații numai chef de mine n-o să aibă înainte de concediu.
Am intrat în hol și am văzut-o pe doamna de la ghișeu completând niște tabele, stabilind orele de lucru pentru colegi.
– Vă rog, intrați, mi-a spus ea în timp ce-și ridica ochii din hârtii.
Nu mai era nimeni pe-acolo, iar eu m-am simțit brusc stânjenită.
”Poate o deranjez”, mi-am spus cărând cu mine sute de fețe acre și obosite ale angajaților din țara de unde vin.
– Putem să folosim piscina, este deschisă? am întrebat eu în timp ce copiii strigau:
– Piscină, da piscină!
– E apă caldă? Mami, haaaai!
– Da, sigur, poftiți! Aveți nevoie de costum de baie, șlapi și prosop.
– Avem!
– Cască?
Mi s-au înmuiat picioarele. Nu aveam cască și un fior rece mi-a trecut pe spinare, în sus. Nu voiam să dezamăgesc copiii doar pentru că ne lipsea casca.
Am făcut ușor, cu teamă din cap că ”nu”.
– Lăsați, vă dăm noi. Câte-aveți nevoie, 3?
– Intrați pe la bebeluși, ajungeți mai repede, iar cu copiii e mai ușor.
Am rămas surprinsă să văd că zona de bebeluși chiar e pentru bebeluși. Au cadă specială pentru duș, scaune de siguranță în cabinele de duș și toalete și senzor automat de spălare a picioarelor ca să nu se aplece mamele cu copiii în brațe.
Dac-o să fiu vreodată primar….
Mira este un oraș cu 12465 de locuitori (conform Google). Un fel de Buhuși mai mic. Nu știu dacă îl cunoașteți, dar ultima dată când am trecut pe-acolo era un fel de oraș fantomă. Aproape părăsit, cu câteva bodegi și-o fabrică topită-n timp.
Îți dă un sentiment de neputință, dezamăgire și milă. Și-ți vine să fugi!
Când intri în Mira vezi case micuțe dar îngrijite. Un spital, o școală, bănci, 2 supermarketuri și-o primărie care se ocupă de dezvoltarea orașului: face drumuri pietonale, piscină cu apă caldă, părculețe pentru copii și câte altele o mai face.
Îți dă un sentiment de optimism, mulțumire care te face să-ți spui: vreau și eu din astea la mine-n țară!
Cât de greu poate fi?
Nu sunt afiliată politic, dar gândul că dacă vreodată, într-o altă viață aș fi primar mi-a venit din dorința imensă de-a face lucruri pentru comunitate. De a vedea oameni fericiți, relaxați, copii liniștiți și bătrâni ajutați. Nu știu ce implică construirea de piscine, drumuri și ce mai visează plătitorii de taxe la stat.
Dar cunosc primari la noi în țară care cumva au reușit.
Cred cu fiecare celulă din mine că este imposibil să nu reușești atunci când vrei cu adevărat ceva.
Ca primar sau contribuabil.
Trebuie să îți pese!
De fapt, cam asta ne lipsește tuturora. Dacă celui din fruntea primăriei i-ar păsa de oameni cum îi pasă de proprii lui copii, atunci lucrurile ar prinde sens. Dacă contribuabililor le-ar păsa de parcul din colțul străzii, de liniștea de pe străzi, de viața copiilor și nepoților lor așa cum le pasă de cine consumă mai mult la întreținere și ce se mai întâmplă la “știrile de la ora 5”, lucrurile s-ar putea schimba.
Învățați-vă copiii să le pese de ceilalți cum le pasă de ei înșiși! Învățați-i empatia și bunul simț!
Învățați-i să ofere din puținul lor, chiar dacă asta înseamnă să muncească mâine de două ori mai mult!
Învățați-i să-și dorească mai mult și să ceară pe măsura eforturilor lor!
Învățați-i să se implice că nu se știe niciodată când pot deveni primari!
