Răbdarea sisifică a portughezilor

Dacă stau prost la vreun capitol, cu siguranță acela este răbdarea. Iar cum răbdarea vine mână-n mână cu tonul scăzut și calmul în vorbire, v-ați făcut deja o idee cam cum NU sunt eu în realitate: o prințesă suavă și gingașă care se mișcă în reluare și șoptește povești la copii diafani.

Eu ori vorbesc precipitat, ori dorm, ori m-aude toată plaja, ori dorm, ori sunt prima la semafor, ori dorm.

Acum vreo 12 ani, când ajunsesem prima dată în Portugalia, singura care alerga după autobuz mai ceva ca Bolt la Jocurile Olimpice (să amintim totuși că la proba de viteză din generală eram cea mai bună) eram, bineînțeles, eu. Până când mi-a zis cineva, com caaaaaal-maaaaaa, mai vin autobuze. Am râs în sinea mea de mine, gândindu-mă că aici vin autobuzele cam cum veneau metrourile în Berlin – nu apucai să te sui într-unul, că în spate se apropia altul. Mă uit la orarul autobuzelor, care urma să-mi dau seama că rareori se potrivea cu realitatea, și observ că de fapt ele vin din 20 în 20 de minute. Deci, în realitate la vreo 30 de minute. Și totuși, nimeni nu se grăbea. Nimeni!

Azi, constat, că totul a rămas la fel. Căci, sângele apă nu se face și cultura ne este scrisă în frunte.

Cris a ținut neaparat să mergem să luăm prânzul cu o parte din familia lui la un restaurant unde știa el că se mănâncă bine. E greu să dai peste un restaurant în Portugalia unde nu se mănâncă bine, diferențele stând in specialitățile casei: într-unul se mănâncă bacalhau într-un fel, în altul porcul făcut în alt fel, și tot așa.

S-a sunat la restaurant să se facă rezervare și s-a reușit pentru ora 14. În condițiile în care, copiii dar și noi încă mai funcționăm după fusul cu 2 ore după. Întreb – nu se putea mai devreme? Nu, că e ocupat până la ora aceea. Eu clar m-aș fi dus la alt restaurant, nu aș mai fi mâncat caracatița specială la grătar, aș fi mâncat viă în sos de piper verde. Ei, cu calm, acceptă că nu se poate mai devreme că sunt oamenii ocupați cu alții ca noi. Bineeeeee. Mie deja mi se întunecă mintea – ce fac până la 2 cu copiii, cum le amân foamea….Ceasul era abia 12.00.

Ne-am mai plimbat noi, am mai pierdut vremea la 38 de grade la umbră, într-un final, lihniți de foame, toropiți de oboseală și de căldură, la ora 14.00, 16.00 ora României, ajungem la restaurant. Nu vedeam bine de sete, iar creierii îmi palpitau.

Înăuntru, totul plin. Abia reușim o masă, însă necurățată după cei dinaintea noastră. Toată lumea se așează, eu rămân în picioare. Beatriz deja se juca cu un pahar gol, murdar de vin. Andre bea cu gura apă dintr-un bidon de pe masă pe jumătate plin.

– Stai jos, stai jos, imi spun ei.

Eu, nu înțeleg.

– Nu trebuie să vină cineva să strângă?

– Ba da, dar ai răbdare, că e multă lume.

Am avut, Slavă Domnului, 5 minute! Apoi, m-am ridicat și cu pasul hotărât m-am îndreptat spre un băiat și i-am spus, pe cuvântul meu de OM în cel mai drăguț mod posibil pentru mine date fiind circumstanțele:

–  Ați putea vă rog să ne curățați masa?

– Care masă?

– Aia, din spate, cu copii.

– Imediat vin. (Și chiar a venit.)

Apoi, m-am întors la masa unde 4 oameni se holbau la mine de parcă dădusem foc la bucătărie.

– Ce s-a întâmplat, mă întreabă ei?

– Am rugat să ne curețe masa.

– Dar, trebuie să ai răbdare. De obicei nu-i așa, dar sunt foarte mulți oameni astăzi.

Apoi, am avut răbdare să ne aducă tacâmurile, apoi să ne ia comanda, apoi am rămas iar fără răbdare când 2 din cele 4 specialități ale casei nu mai erau disponibile – evident exact ceea ce noi comandasem, respectiv caracatița-, apoi, iar am rămas fără răbdare când nu mai venea mâncarea. Iar când Beatriz, care s-a născut pe modelul – ce naște din pisică șoareci mănâncă, a început să streseze tot restaurantul trăgând un scaun după ea hârșâind pardoseala m-am ridicat din nou de pe scaun și m-am dus iar drept spre bucătărie întrebând – cât mai durează? Așa am luat-o prin surprindere pe chelnerița care nu a reușit decât să îmi zâmbească drăguț.

La întoarcere, nimeni nu a mai pretins vreo răbdare de la mine. Aveam o vagă impresie după fețele lungi că și ei cam rămăseseră fără. Sau asta am vrut eu să cred.

Când în final a venit mâncarea, abia mai aveam răbdare să tai frumos carnea în farfurie. Îmi venea să o mănânc ca haiducii.  Dar m-am abținut! Apoi, iar am avut răbdare să termine toată lumea, apoi să comandăm și desert, apoi încă o apă, apoi cafea. Răbdare, răbdare, răbdare!

Într-un final, am reușit să plecăm. Copiii teleghidați de somn, eu mai mult decât fericită că am reușit să supraviețuiesc, Cris fericit pentru mine că am reușit să supraviețuiesc și să nu mă ridic să plec așa cum fac de obicei.

Am plecat spre casă cu cei 50 de km la oră unde maxima e 90 dar aproape nimeni nu o atinge. Pentru că nimeni nu se grăbește nicăieri. Eu m-aș fi grăbit la plajă, să nu ratez o zi întreagă pentru un prânz, dar evident, ratată a fost. Copiii au dormit până la 7 jumate seara și cu greu s-au trezit la cină. Noroc că eram înconjurată de un singur portughez care, semi românizat, cred că m-a înțeles în furia mea. Nu a spus absolut nimic. Dar nici eu. Am lăsat-o să treacă dar sunt convinsă că fiecare a învățat ce a fost de învățat.

Specialitatea casei:

Grătar de vită cu orez, cartofi prăjiți și salată – 11 euro.